Națiunea – doar un mit?

Este știut faptul că conștiințele naționale s-au cristalizat în secolele 18-19, atunci apărând primele doctrine naționaliste. Înseamnă această că națiunea este doar un mit, o pură inovație a epocii moderne?

Să fim clari. Când zicem că națiunile s-au format în secolul 19, vrem să spunem că atunci s-a format conștiința unității naționale, însă, și până atunci, inclusiv în Evul Mediu, oamenii știau că aparțin unei anumite identități etnolingvistice distincte, după cum afirmă istoricul Andrew Baruch Wachtel în lucrarea „Balcanii”. De pildă Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, era numit în documente „Ioan Românul” înainte de intra în funcție. Adversarii fiului său, Matei Corvinul, îi reproșau acestuia că are un tată român. Într-un document din epoca de tranziție dintre Evul Mediu și epoca modernă se faca referire la români ca la un neam ce este răspândit din Balcani până în spațiul carpato-danubian, deși teritoriile acestea erau stăpânite de țări diferite.

De asemenea, un cronicar maghiar afirmă că atunci când Mihai Viteazul a invadat Transilvania, „vlahii” (românii) s-au răsculat încurajați de faptul că țara este cucerită de un voievod din neamul lor.

Așadar, deși conștiința națională s-a format în sec. 18-19, oamenii cunoașteau și în epocile anterioare că au o anumită identitate etnolingvistică. Oare popoarele migratoare slave, care erau omogene din punct de vedere etnic, nu cunoșteau că aparțin unei anumite indentiăți etnolingvistice, de vreme ce toți vorbeau la fel și aveau aceleași origini?

De notat că evreii antici aveau o conștiință națională, mulțumită religiei iudaice. Bizantinii aveau și ei, se pare, o anumită conștiință națională, dar nu etnolingvistică, având ca repere ale acestei conștiințe originea romană și ortodoxia. Unii învățați bizantini, precum Teodor Metochites sau Plethon, se știe că aveau chiar conștiință națională greacă.

Prin urmare, conștiința etnică a existat din timpuri îndreptătate. Cu timpul, omul a evoluat și această conștiință a evoluat în mod natural în conștiința națională. Să ne bucurăm de identitatea etnică pe care o avem, de limba pe care o vorbim și de națiunea din care facem parte, căci acestea sunt semnele cu care ne distingem în lume.

Naționalism și șovinism

În zilele noastre, termenul „naționalism” este văzut din ce în ce mai mult prin prismă negativă. Este o asemenea atitudine justă? Naționalismul este considerat din ce în ce mai mult o formă de extremism. O posibilă cauză a unei atari atitudini sunt atrocitățile nazismului. După înfrângerea naziștilor în cel de-Al Doilea Război Mondial, în Europa s-a format o mentalitate puternic antinazistă, asocierea cu o atare ideologie stârnind mai mult negativism decât asocierea cu comunismul.

Cu toate acestea, a fi naționalist nu este neapărat un lucru rău. Atitudinea negativistă față de acest termen este cauzată, probabil, de asocierea acestuia, cu exclusivismul național, cu șovinismul. Dar nu orice formă de naționalism este șovină. Potrivit „Dicționarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, 1998”, naționalism înseamnă „Doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor și aspirațiilor naționale.” Potrivit definiției de pe Google Translate, prin naționalism înțelegem „patriotic feeling, principles, or efforts” (simțământ, principii și eforturi patriotice). Nu este nimic extremist sau exclusivist aici.

Omul de cultură român Răzvan Codrescu afirmă că este tipic stângii să asocieze un termen pozitiv cu unul negativ. Un exemplu este cel de „naționalist-șovin.” În acest caz, cuvântul „naționalist” este un pleonasm, deoarece orice șovin este naționalist, dar nu orice fel de naționalist, ci un naționalist extremist.

Margaret Thatcher este considerat un politician naționalist, - de pildă, jurnalistul și politicianul Nigel Lawson enumeră naționalismul printre idealurile ei politice - dar analiștii politici nu o acuză de extremism, ci are o imagine pozitivă, de politcian conservator care a revigorat economia Regatului Unit după o perioadă de decădere cauzată de politici stângiste. De asemenea, poetul basarabean Grigore Vieru are o poezie intitulată „Sunt naționalist”. Poezia n-are nici un element șovin și exprimă nimic altceva decât iubirea de neam, nu disprețul față de alte neamuri.

Dacă naționalismul în sine este extremist, atunci și patriotismul este extremist. Dar așa cum nici patriotismul în sine nu este un lucru rău, la fel - nici naționalismul. Că și patriotismul poate fi exclusivist, deci extremist, dar nu orice formă de patriotism este exclusivist. La fel stau lucrurile și cu naționalismul.

Creștinism și neam

Există incompatiblitate între credința creștină, pe o parte, și iubirea de neam, pe de altă parte? Să facem o scurtă expunere a raportului dintre teologie și națiune.

Teologul Dumitru Stăniloaie susține că nici Adam nu era anațional, el vorbind de asemenea o limbă, având o anumită mentalitate și o anumită constituție psihică și trupească.

Oamenii au fost divizați pe criterii de limbă la turnul Babel, (Facerea 11) dar cartea Facerii ne sugerează că și înainte au existat națiuni, și chiar limbi diferite (Facerea cap. 10), după cum sugerează și o notă a Bibliei Anania. Divizarea pe limbi de la turnul Babel a fost făcută de Dumnezeu, din considerentul că o omenire divizată este un rău mai mic decât o omenire unită în afara lui Dumnezeu (Facerea 11:1-9). Încercarea se construire a turnului Babel poate fi considerată un simbol al orgoliului, chiar al unui orgoliu luciferic și megalomanic, prin care omul se autozeifică. Dezbinarea și învrăjbirea este considerată mai bună decât aceasta. Despre împărțirea pe limbi, în Biblia Anania găsim următorul comentariu: „Sancţionarea orgoliului omenesc de a străpunge cerul (locuinţa lui Dumnezeu) cu puteri proprii. Cu acest moment se începe nu numai istoria limbilor, ci şi istoria mentalităţilor; când doi oameni „nu vorbesc aceeaşi limbă“ înseamnă că ei gândesc diferit.” 

Așadar, putem presupune că este vorba în primul rând despre diferențele de gândire, existența mai multor moduri de a gândi fiind mai bună decât a unui singur mod de gandi care să fie împotriva lui Dumnezeu. În Noul Testament și în scrierile Părinților Bisericii se afirmă că în Vechiul Testament întâlnim multe versete și situații ce pot fi interpretate alegoric. În cazul Turnului Babel, poate fi vorba de smerirea orgoliului omenesc.

De altfel, diferențele dintre oameni se pot dezvolta în mod natural și nu întotdeauna diferența este un lucru rău. Dumitru Stăniloaie susține următoarele: 

„Este diversificarea omenirii în naţiuni un păcat, sau o urmare a păcatului? Ar fi de ajuns să respingem această presupunere cu simpla provocare la legea universală a treptatei diversificări a faunei şi a florei. Legea aceasta nu e plauzibil să fie contrară voii lui Dumnezeu, mai ales că diversificările acestea manifestă cele mai adeseori o înnobilare a trunchiului de bază, nu o decădere a lui. Dar răspunsul se poate da şi altfel: Păcatul sau răul e de alt ordin decât unitatea sau diversitatea. El înseamnă stâlcire, desfigurare a lucrului dat, a existenţei produse de alte puteri. Este specificul naţional o stâlcire a umanului, o decădere din fiinţa omenească? Ar fi, când acest specific naţional s-ar prezenta ca ceva vicios, meschin, fără înălţimi şi purităţi de simţire şi de gând. Cine nu ştie însă că nimic josnic nu se află în felul specific cum percepe şi reacţionează în lume membrul unei anumite naţiuni? În simţirea doinei româneşti şi în hora noastră nu cred că e ceva păcătos, sau dacă e şi aşa ceva, aceasta nu e de caracter naţional, ci omenesc. Naţiunea în faza păcatului are manifestări păcătoase, pentru că natura omenească în general, cu toate diversificările în care se înfăţişează, este păcătoasă. Scoaterea oamenilor din starea păcătoasă nu se face prin anularea calităţilor naţionale, ci prin îndreptarea naturii omeneşti în general. Dacă ar fi ceva păcătos în însuşi specificul naţional, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni şi răi în cadrul unei naţiuni, căci toţi ar fi răi.”

În Vechiul Testament, Dumnezeu a ales un popor, pe cel provenit din urmașii lui Iacob, fiul lui Isaac și nepotul lui Avraam, să-i fie popor ales pe care să-l călăuzească în istorie, până la venirea lui Mesia. Așadar, până la apariția creștinismului lumea a fost divizată între poporul lui Dumnzeu – evreii – și popoarele păgâne.

Evreii erau un popor simplu, slab comparativ cu alte neamuri, dar Dumnezeu l-a încurajat să nu-și pună nădejdea în puterea armelor și în mulțimea oamenilor, ci în El, pentru că prin El pot fi biruiți cei mai puternici adversari. Cerul le-a evreilor o lege sfântă, care trebuia să-i călăuzească spre creștinism, legea desăvârșită, ce avea să fie dată odată cu venirea lui Mesia.

Pe parcurs, evreii au căzut în diferite păcate mari, pentru care Dumnezeu i-a amenințat cu pedeapsa prin profeții săi și în cele din urmă i-a pedepsit. Una dintre pedepse a fost divizarea Israelului în două țări, care a fost dată inclusiv din cauza căderii în idolatrie a regelui Solomon spre sfârșitul vieții, căci pentru păcatele conducătorilor plătea poporul.

Un exemplu de patriotism este cel al proorocului Ieremia, care în plângerile sale deplânge pustiirea Ierusalimului.

Popoarele păgâne sunt văzute drept instrumente ale lui Dumnezeu pentru pedepsirea poporului ales care a căzut în idolatrie, dar și acestea vor fi pedepsite pentru păcatele lor, cum s-a întâmplat cu Babilonul, faptul că sunt instrumente de pedeapsă ale cerului nefiind justificare pentru atrocitățile comise.

Putem face corelație între lucrarea lui Dumnzeu cu poporul evreu și căile popoarelor creștine. Sfântul Nicolae Velimirovici, episcop sârb din secolul XX, considera de asemenea că Dumnezeu lucrează cu popoarele prin semne și pedepse și că pentru popoarele conducătorilor plătește poporul. Desigur, unii ar putea afirma că religia creștină este mai individualistă decât iudaismul, însă creștinismul nu neagă importanța colectivității.

Iisus Hristos și cei 12 apostoli s-au născut în cadrul poporului evreu și au fost circumscriși în religia iudaică. Mântuitorul și apostolii au propovăduit Evanghelia întâi și întâi e evreilor, ei fiind ca niște primi între egali. Din păcate, deși poporul evreu a dat primii creștini și elita creștinismului, majoritatea nu au acceptat Vestea cea Bună.

Dar, deși evreii au fost primi între egali, Evanghelia era menită să fie propovăduită tuturor neamurilor, prin Hristos fiind distrus zidul despărțitor dintre evrei și neamuri, afirmă Biblia, împietrirea evreilor care nu au dorit să se convertească fiind câștig pentru celelalte neamuri. Scripturile paulinice sugerează ideea că evreii se vor converti la creștinism după ce o vor face toate celelalte neamuri.

Ne putem întreba: nu este creștinismul o religie mai individualistă decât iudaismul și ce importanță mai are atunci fenomenul neamurilor? Vedem că în Noul Testament, Mântuitorul prezice catastrofa distrugerii Ierusalimului, care potrivit lui Ioan Gură de Aur a fost pedeapsă pentru împietrirea iudeilor, lipsa lor de pocăință și deicid. Așadar, pedepsele colective nu au dispărut. În Evanghelie, Mântuitorul afirmă că cel care are va primi și mai mai mult, iar cel care nu are, și ce are i se va lua (Matei 13:12). Deși afirmația este expusă într-un context diferit, i se poate da și următoare interpretare particulară: evreii s-au mulțumit doar cu Ierusalimul pământesc, disprețuindu-l pe cel ceresc, primul fiind nimic comparativ cu al doilea, motiv pentru care au pierdut și Ierusalimul pâmântesc. Creștinii au preferat împărăția cerească, iar mai apoi li s-a dat și împărăția pământească – imperiul roman creștinat, mai apoi imperiul bizantin.

Desigur, în privința pedepselor, putem susține în acord cu anumiți părinți, că de fapt nu Dumnzeu pedepsește, ci prin păcat cădem sub stăpânirea demonilor, iar ei ne fac să suferim.

Vedem că apostolul Pavel, deși afirma că patria noastră este în ceruri, avea în continuare un sentiment aparte pentru poporul evreu, susținând că ar prefera să fie supus chinurilor iadului de dragul mântuirii evreilor și îl durea sufletul pentru ei. (Romani 9:2-4)

În Apocalipsă găsim de asemenea exemple de pedepse colective pentru păcatele oamenilor. Așadar, nu trebuie eliminată importanța colectivității. Didahia, scriere creștină din secolul I, afirmă că fără Dumnezeu nu se poate întâmpla nimic. Așadar, nici diversitatea țărilor, etniilor și limbilor nu se întâmplă fără El. Putem deduce de aici că acestea există cu un scop. Chiar dacă admitem că religia creștină este mai individualistă decât iudaismul, Noul Testament nu diminuează importanța colectivităților și nu anulează diversitatea.

De asemenea, nu putem spune că creștinismul este individualism, în schimb, putem afirma că este o religie a persoanei, după cum dă de înțeles teologul ortodox Sofronie Saharov. În opinia sa, diferența dintre persoană și individ este că individul este un atom izolat, care nu se află în comuniune cu ceilalți oameni și cu Dumnzeu, pe când persoana se află prin definiție în legătură cu alții. Or în biserică suntem un trup și suntem mădulare unii altuia, deci, implicit persoane. De aici rezultă că un creștin autentic este întotdeauna persoană și nu individ.

Arsenie Boca afirmă că „neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îsi urmeaza destinul, au apararea lui Dumnezeu. Când si-l tradează, sa se gateasca de pedeapsa.” Vedem că în istorie diferitele neamuri au avut diferite misiuni și roluri. În Evul Mediu, imperiul bizantin și imperiul carolingian au avut rolul de propovăduitori și ocrotitori ai creștinismului autentic. Popoarele care au păstrat creștinismul autentic au fost adesea mai încercate. De la un anumit timp Bizanțul a slăbit semnificativ pe plan politic. Cu toate acestea, a avut un rol important în a opri năvălirile musulmane să cucerescă Occidentul, iar datorită acestui fapt Vestul a avut posibilitatea de a se dezvolta cultural într-un mod atât de remarcabil, potrivit istoricului Neagu Djuvara.

Românii s-au asemănat poporului evreu vechi-testamentar, care era mic și slab, dar pe care Dumnezeu îl încuraja să nu se sperie, căci cât timp Îl are pe El, va înfrânge cele mai puternice popoare. Tot așa românii, un popor mic și slab și încojurat din toate părțile de puteri militare, a rezistat, Moldova și Țara Românească nefiind niciodată cucerite în întregime.

Scriptura spune că acolo unde a persistat păcatul, persistă și harul, (Romani 5:20) și invers; de aici reiese că acolo unde se urcă mai mult pe culmile virtuții și ale credinței, acolo sunt mai multe încercări. Foarte încercate au fost popoarele creștin-ortodoxe: românii, rușii, bulgarii, grecii, sârbii. Dar toate încercările se dau cu un scop, după cum vedem când citim Vechiul Testament. Desigur, nu neg valoarea diferitor personalități și filosofii pe care le-au dat catolicismul și protestantismul, dar viața mi-a oferit argumente că ortodoxia este confesiunea care păstrat creștinismul în forma cea mai autentică.

Și americanii, popor creștin, foarte religios, este destul de încercat, având loc campanii mediatice contra liderilor ce luptă pentru valorile creștine și împotriva pseudovalorilor atee. O altă încercare la care este supus poporul american este omorurile în masă ce se fac cu armele. Este religia de vină pentru așa ceva? Nu, deoarece majoritatea acestor ucigași nu sunt creștini, ci duhurile rele invidiază înclinația religioasă a americanilor.

Dar de ce anumite popoare prospere precum suedezii, danezii sau belgienii au rată foarte scăzută a religiozității sau a frecventării bisercii? Răspunsul îl găsim tot în Scriptură: „A mâncat Iacob şi s'a săturat şi s'a lepădat de Cel-Iubit...” (Deuteronom 32:15) Adică, atunci când omul o duce prea bine, apare tendința de a se mândri și a se încrede prea mult în sine, și de aici vine ateismul. Însă în ciuda extinderii ateismului în zilele noastre, civilizația și cultura europeană au la bază creștinismul. O altă cauză a prosperității unor popoare cu rată scăzută a religiozității poate fi, din nou, lipsa încercărilor, pentru faptul că pentru au lepădat sacrul încrezându-se în profan, duhurile rele le invidiază mai puțin și, prin urmare, mai puțin le încearcă.

În urma distrugerii Ierusalimului, evreii, deja răspândiți prin lume, s-au răspândit și mai mai mult, fiind până în zilele noastre împrăștiați prin toate colțurile globului. Această este o împlinre a profeției despre răspândirea evreilor printre neamuri. De asemenea, ar putea fi o consecință a blestemului pe care l-au aruncat evreii asupra lor și asupra urmașilor lor atunci când L-au condamnat pe Fiul lui Dumnzeu la moarte: „Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei 27:25). 

Refacerea statului evreu în 1948 este, se pare, un semn al apropierii apropierii sfârșitului, iar un alt semn ce încă nu a avut loc este reconstruirea templului din Ierusalim. Apostolul Pavel afirmă că „omul nelegiuirii” se va așeza în templul lui Dumnzeu dându-se drept Dumnezeu, iar Ioan Gură de Aur spune că aici este vorba de templul din Ierusalim. Și aici intervine misiunea popoarelor musulmane. Pe locul fostului templu se află în prezent o moschee, iar evreii nu-și pot permite în prezent refacerea templului pentru că aceasta ar declanșa noi războaie. Această ne induce ideea că popoarele musulmane sunt instrumente divine care au scopul de a împiedica construirea templului, până Dumnezeu va îngădui ca acest lucru să se întâmple. În felul acesta, venirea lui antihrist este amânată, deoarece aceste semne ale apropierii venirii lui Hristos sunt în același timp semne ale apropierii venirii lui antihrist.

Un alt exemplu de misiune a unui popor sunt grecii. În Antichitate, au dat o filosofie frumoasă pe care Părinții Bisericii au criticat-o, dar au considerat-o de asemenea, precursoare a creștinismului. De asemenea, în limba grecilor a fost scris Noul Testament, precum și traducerea Septuaginta a Vechiului Testament, una dintre cele mai importante traduceri acestei cărți. Greaca a fost limba în care au scris mulți mari Părinți ai Bisericii. După convertirea grecilor la creștinism, a avut loc o împletire frumoasă dintre creștinism și filosofia antică, care este creștinismul bizantin. Greaca a fost lingua franca a imperiului roman – acesta fiind continuatorul civilizației grecești – iar apoi a imperiului bizantin. Bizanțul a fost un mare centru al creștinismului timp de o mie de ani ce a dat o civilizație extraordinară ce ar fi existat până în astăzi dacă n-ar fi fost cucerită de turci.

Să nu supraestimăm importanța și rolul neamurilor și a colectivităților, dar nici să nu le minimalizăm. Vedem în Scriptură că pogorârea Sfântului Duh a fost o refacere a unității de dinaintea dezbinării babilonice: apostolii au putut vorbi în diferite limbi, dar, mai important, oamenii, indiferent de națiune, au fost uniți în trupul bisericii creștine, care a fost un nou neam și o nouă împărăție. Unirea întru Biserică nu a eliminat diferențele diferești existente între diferite persoane și comunități. „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.” (Galateni 3:28) Aceasta exprimă o unire întru comuniune, dar pe de altă parte, vedem că diferențele, de pildă cele dintre femeie și bărbat nu au fost anulate, căci apostolul Pavel poruncește ca în familie să existe ierarhie: „Femeile să se supună bărbaţilor lor... Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea...” (Efeseni 5:22, 25).  Așadar, ierarhiile firești și frumusețea diferențelor nu a fost anulate. Diversitatea este frumoasă și trebuie să existe. Tot așa, și în natură, care este creația lui Dumnzeu, există diversitate, și tot așa și în biserică, care este un trup, există diversitate, existând o ierarhie, iar mădularele ei au diferite daruri: „Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh.” (I Corinteni 12:4)

Ceea ce contează în fond este să nu ne facem idoli, să nu punem un om, un obiect sau o colectivitate mai presus de Dumnezeu.

Argumente în favoarea idealului unionist

Dacă ar fi să comparăm situația de acum, cu ceva de acum 10 ani, curentul unionist este în creștere evidentă în Republica Moldova. De la începutul Anului Centenar (2018), peste 110 de localități din Basarabia, dintre care trei orașe (Cimișlia, Călărași, Durlești), la care se adaugă trei raioane (Strășeni, Telenești, Călărași), au semnat declarații simbolice de unire cu România. În Basarabia s-a constituit un nou partid de orientare prounionistă, Partidul Unității Naționale, al cărui președinte de onoare este Traian Băsescu.

Cine pe cine dezbină

Unii afirmă că problema unirii nu trebuie pusă pe motiv că dezbină societatea. Însă o asemenea viziune susține împăcarea cu o situație nepotrivită și blochează voința de a lupta pentru cauza națională. Apoi, cei care au provocat dezbinarea nu sunt unioniștii, ci rușii care ne-au despărțit de frații de peste Prut în 1812. Prin urmare, unioniștii nu fac decât să lupte pentru restabilirea unei situații firești, care a existat înaintea dezbinării provocate de ruși.

Istorie

De frații de peste Prut suntem legați prin istorie, limbă, cultură și religie. Basarabia a fost parte timp de 450 de ani a Moldovei medievale, la care adăugăm cei 20 de ani interbelici când am făcut parte din statul unitar național român. Sub ocupația rusească am fost  aproximativ 150 de ani, timp în care s-a încercat să ni se ia limba și tot ce este românesc. Locuitorii Basarabiei au luptat alături de moldovenii (românii) de peste Prut timp de 450 de ani împotriva cotropitorilor, și este de subliniat faptul că cele trei capitale istorice ale Moldovei medievale – Baia, Suceava și Iași – se află toate în Moldova de peste Prut.

Limbă, cultură și religie

De românii de peste Prut suntem legați și prin personalitățile noastre culturale, care s-au considerat români, unii dintre ei locuind și afirmându-se în România: chiar autorul Imnului Republicii Moldova „Limba noastră”, Alexei Mateevici, s-a considerat român și a dorit unirea Basarabiei cu România. Să-i amintim pe Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alecu Russo și alți basarabeni care s-au afirmat în întreg spațiul românesc și s-au considerat români. Avem exemplul lui Grigore Vieru, cel mai mare și mai iubit poet basarabean, luptător pentru românism și promotor al unionismului, al interpreților Ion și Doina Aldea-Teodorivici, care în timpul războiului din Transnistria, s-au dus pe front pentru a-i încuraja pe combatanții moldoveni prin cântecele lor patriotice ș.a. Alte exemple de basarabeni de seamă cu conștiință națională românească sunt: Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Alexandru Plămădeală, Părintele Sofian Boghiu, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Tatiana Stepa ș. a.

Deși unii moldoveniști numesc Moldova de peste Prut parte a unei națiuni moldovenești, diferită de cea română, toată elita culturală a Moldovei de peste Prut s-a considerat românească, ca și cea mai mare parte a elitei basarabene, de altfel. În această idee, recent, Uniunea Scriitorilor din Moldova și Institutul de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei au semnat declarații de reunire cu România. Simbolurile naționale ale Republicii Moldova – tricolorul și stema (capul de bour) – își au de asemenea originea peste Prut.

Economie

Un argument forte în favoarea unirii este cel economic. Dacă unirea ar avea loc, salariile și pensiile din Republica Moldova s-ar ridica la nivelul celor din România. De asemenea, după cum arată Dan Dungaciu și Petrișor Peiu în lucrarea „Reunirea: realități, costuri, beneficii”, pe lângă faptul că prin unire teritoriul Republicii Moldova de azi va face parte dintr-un stat cu un PIB total și PIB/loc. mai mare și astfel nu vom mai fi cel mai sărac stat din Europa. În urma unirii, regiunea Basarabiei va crește semnificativ, va deveni mai prosperă, iar România nu va fi afectată prea mult de pe urma acestui act politic, ci va avea de câștigat. Ca și Germania de Vest, care inițial a suportat costuri importante în urma reunificării germane, dar în consecință decalajele dintre teritoriile fostelor Germanii a scăzut considerabil. În ansamblu, economia Germaniei a sporit, țara devenind o mare putere economică europeană, la aceasta contribuind unirea germană.

Ca să deschidem o paranteză, chiar și în condițiile actuale, când există încă hotarul de la Prut, piața românească este cea mai fezabilă și mai atractivă pentru agenții economici din Republica Moldova, schimburile comerciale dintre cele două state românești în 2017 au atins cifra de 1,3 miliarde de dolari. România fiind, după cum declară oficialitățile de la Chișinău, partenerul numărul 1 pentru Republica Moldova. Cele mai multe investiții vin de asemenea din România.

Pe scurt, potrivit analizei Dungaciu-Peiu, după unificarea Germaniei, această țară a dat rezultate uimitoare în economie. Mai exact, în ce privește PIB/loc., în perioada 1990-2010, Germania a fost depășită numai pentru patru ani „de una dintre celelalte trei mari economii europene (Franța, Italia, Marea Britanie), ceea ce în 1949-1990 s-a întâmplat de 27 de ori”. De asemenea, „după Reunificare, Germania a devenit locomotiva întregii Europe, iar în 2015, diferențele dintre PIB/loc. ale Estului și Vestului Germaniei sunt deja „mult diminuate”. Reunificarea a stimulat economia germană. În legătură cu aceasta, voi cita din lucrarea menționată:

„În concluzie, putem spune că Germania a cheltuit din bani publici cam două treimi din PIB mediu (adică veniturile sale bugetare pe doi ani) pentru Reunificare, rezultatul fiind spectaculos: dublarea PIB-ului, dublarea PIB-ului pe locuitor, cucerirea și întărirea poziției de lider al grupului marilor economii europene, cucerirea și întărirea poziției de lider economic a întregii Uniuni Europene, creșterea cifrei de afaceri a companiilor listate la bursă cu 4 900 de miliarde de dolari în 20 de ani, creșterea de șase ori a indicelui bursier.

Practic, o Germaniei mai mare a redevenit o mare putere la nivel global, influența și importanța pieței germane a crescut, plasând țara cu mult înaintea Franței, Marii Britanii și Italiei (până în 1990 erau în aceeași ligă, având dimensiuni economice comparabile); practic, pentru orice companie globală (în special pentru primele 5 000 de companii globale), Germania a devenit o prezență obligatorie, singura piață europeană de unde nimeni relevant nu poate lipsi.

Nu în ultimul rând, cifrele indică faptul că marele câștigător al Reunificării Germaniei este, fără îndoială, în primul rând economia landurilor vestice; desigur, landurile estice au crescut enorm, dar beneficiile principale au fost culese de marile companii aflate preponderent în vestul Germaniei.”

Demn de menționat este faptul că din 16 landuri germane, trei aparținând fostei RFG, iar restul fostei RDG, locurile 1, 2 și 4 la PIB/loc. sunt ocupate de landuri ale fostei RDG.

Apoi, prin unire vom deveni mult mai repede parte a UE, având în vedere și faptul că Republica Moldova, fiind cea mai săracă țară din Europa, n-are cum să adere până nu aderă țările balcanice non-membre, Ucraina și Georgia.

Desigur, și în România sunt probleme serioase, cu toate acestea, cel mai sărac județ al României are un PIB/loc. mai mare decât cel al Republicii Moldova.

Justiție

Un alt argument al autorilor menționați este că „numai astfel s-ar produce brusc o repunere” a Republicii Moldova „pe harta economică a lumii și numai astfel s-ar putea conecta la economia globală” și „nu poți să valorizezi ceva specific decât în contextul unei piețe mari, dornică să consume produse pe care le cunoaște și le așteaptă”. Or, prin unire, Republica Moldova se va conecta nu doar la piața României, ci și a întregii UE. În orice caz, „beneficiile reîntregirii sunt net mai mari decât costurile”.

Apoi, justiția românească este mult mai liberă și mai obiectivă. Simplul fapt că fostul primar al Bucureștiului, precum și fostul primar al Iașiului, au fost arestați sub acuzație de corupție, arată că românii nu se joacă cu justiția. În schimb, în Republica Moldova, chiar când cineva este arestat pe bună dreptate, aceasta se face tot din interes. Avem destui politicieni care au săvârșit tot felul de ilegalități, dar care o duc bine mersi în liberate. Dan Dungaciu și Petrișor Peiu afirmă că în urma unirii, Republica Moldova va prelua modelul de succes al luptei anticorupție a DNA și „numai astfel va dispărea puterea copleșitoare a oligarhilor locali, care devin brusc irelevanți la nivelul întregii Românii.”

Natura

Prin unire, vom face parte dintr-o țară cu ieșire la mare, ceea ce constituie un avantaj economic incontestabil. În plus, ne vom bucura de o țară ce are neasemuite frumuseți naturale și toate formele de relief.

Securitate

Prin unire va scădea esențial influența rușilor asupra actualului teritoriu al Republicii Moldova. În plus, făcând parte din NATO, vom fi mult mai protejați de orice amenințare militară rusească, întrucât potrivit statutului NATO, dacă o țară membră a organizației este atacată, celelalte trebuie să o apere. Astăzi, nici nu știm când, prin Transnistria, Rusia ar putea începe acțiuni belicoase în Republica Moldova.

Concluzii

În concluzie, România și Republica Moldova au multe în comun: istorie, limbă, cultură, religie și confesiune. Mulțumită limbii pe care am păstrat-o nu am fost asimilați de masa rusească. Unirea nu va aduce niciun dezavantaj economic Republicii Moldova, ba din contra. De asemenea, amenințarea repetării unei invazii rusești, asemenea celei din Ucraina, se va diminua mult, întrucât vom face parte din NATO.

Elita intelectuală a Basarabiei a luptat necontenit pentru românism în ultimele două secole. Să-i ascultăm astfel, dragi basarabeni, nu pe apologeții moldovenismului, ci pe părinții naționali ai Basarabiei, care în toate timpurile, au dovedit conștiință românească.

În amintirea lui Radion Cucereanu

 

Pe data de 6 februarie 2018, anul Centenarului Marii Uniri, o zi tristă s-a abătut peste familia subsemnatului. Patriarhul familiei, marele pedagog Radion Cucereanu, a decedat.

Fiind cel mai mic dintre nepoții recent decedatului, doresc să-mi exprim mărturia proprie despre el.

Bunicul Radion Cucereanu a fost o personalitate culturală remarcabilă a Basarabiei și a neamului românesc. 

S-a născut pe 23 august 1927 în satul Ruseni, județul Soroca, Regatul României. În prezent localitatea sa de baștină este parte a raionului Edineț din Republica Moldova. Tatăl său, Vladimir Cucereanu, cu origini bucovinene, a fost funcționar la primărie și unul dintre cei mai cultivați oameni din sat. Mama sa, Lidia, a murit la scurt timp după ce l-a născut, iar Vladimir s-a recăsătorit cu Ana, care avea să-i nască doi feciori și o fiică.

Din copilărie, a avut pasiunea de a citi. Era atât de captivat de lectură, încât mama vitregă îl certa din când în când pentru faptul că se abătea de la treburile casnice pentru a citi în ascuns. Nu era un leneș, dar nu-și putea stăpâni pasiunea. Deși a purtat mereu dorul mamei care l-a născut, Lidia, a prețuit-o la fel de mult pe cea care l-a crescut, Ana, considerând-o și pe aceasta din urmă, mamă. 

În 1948, a absolvit Tehnicumul agricol din satul Grinăuți, raionul Ocnița, specialitatea felcer veterinar. În 1954, a absolvit Facultatea de biologie, chimie și geografie a Institutului Învățătoresc din Tiraspol, iar în 1960 – Facultatea de biologie și chimie a Institutului Pedagogic din același oraș. 

A fost profesor de biologie, inspector școlar al raionului Strășeni. În 1963 a devenit colaborator al Institutului de Perfecționare a Cadrelor Didactice din Chișinău, având misiunea de a-i pregăti pe profesorii de biologie care urmau să predea în școli în clasele a IX-a – a X-ea. În această funcție, Radion Cucereanu a contribuit la eliminarea din cadrul școlii a pseudo-biologiei promovate de pseudo-savantul Trofim Lâsenko. A educat profesori din diferite raioane din RSSM.

În 1986, a fondat Muzeul Pâinii în satul Grinăuți din raionul Ocnița.

Începând din 1974, a publicat patru cărți de literatură artistică pentru copii, 15 lucrări didactice (din care pe una a tradus-o în rusă), două manuale școlare – unul de botanică, iar celălalt de științe (ambele pentru clasa a V-a; cel din urmă are și o ediție în rusă), trei lucrări de zoologie populară și, în final, lucrarea istorică „Lacrimile românilor basarabeni” (2012), în trei volume, despre suferințele basarabenilor sub ruși. De asemenea, este coautor al cărții „Martiriul transnistrean sub jugul totalitar rusesc” (2014). În 1996, a inițiat revista științifică „Natura și omul”, însă din cauza problemelor financiare, n-au fost publicate mai mult decât trei ediții.

Trăind mult timp în URSS, a fost influențat de ideologia sovietică, motiv pentru care a fost infectat de niște concepții de care s-a debarasat mai târziu: ateismul și cultul lui Lenin. Mi-a povestit că odată, a vizitat muzeul dedicat lui Lenin din Moscova, iar ghidul la un moment dat a început să povestească în fața unei expoziții de flori din muzeu despre dragostea lui Lenin pentru flori. În timp ce ghidul numea diferite flori chipurile iubite de Lenin, bunicul Radion l-a întrebat: „De unde știți că Lenin iubea floarea cutare?” Iar ghidul răspunse: „Tinere, dar ce flori nu iubea Lenin?” 😄😄😄 Năstrușnicul mit „Lenin iubitorul de flori” n-a fost singurul de acest fel care se propaga. Alt mit povestit de bunic era „Lenin iubitorul de animale”: chipurile ar fi cruțat din dragoste o vulpe la vânătoare. Prin asemenea mituri se modela chipul unui conducător blând și milostiv, acesta fiind de fapt unul dintre cei mai mari criminali din istoria omenirii.

În jurul anilor 1990, bunicul Radion s-a debarasat definitiv de ideologia comunistă, aflând tot adevărul despre crimele lui Lenin și Stalin, și și-a descoperit vocația românească. S-a închinat în fața statuii lui Ștefan cel Mare și a zis „Măria Ta, eu sunt român.” Desigur, a avut conștiință românească din copilărie, dar aceasta a fost întunecată de întunericul sovietic. În cele din urmă, a ajuns să creadă în Dumnezeu.

Debarasat de sovietism, a devenit patriot înflăcărat al Basarabiei și al întregului neam românesc. Nefiind istoric, s-a simțit obligat să scrie trilogia „Lacrimile românilor basarabeni”. Faptul că n-a fost istoric de profesie nu știrbește valoarea lucrării, aceasta fiind un document prețios despre istoria Basarabiei.

S-a căsătorit cu bunica Maria Mândrescu (decedată în 2004). Deși în zilele noastre mulți oameni, având o concepție superficială asupra iubirii, consideră că bătrânii nu pot iubi, această idee este contrazisă flagrant de realitate. O mărturie în acest sens este faptul că bunicul Radion a iubit-o pe bunica Maria până la moarte. Prin urmare, în cazul mitului iubirii pe viață, cuvântul „mit” este egal cu „adevăr”. Cele două mari fericiri ale sale au fost familia și realizarea pe plan intelectual.

Iubitor al naturii, s-a remarcat prin faptul că a sădit în anii 1970 o mulțime de copaci în jurul actualului Institut de Științe ale Educației din cartierul Poșta Veche din Chișinău, în apropierea locuinței în care a locuit în ultimii 35 de ani de viață. Din această cauză, lumea a numit o perioadă acest loc „Dumbrava lui Radion Cucereanu”.

Din copilărie bibliofil, nu a renunțat la lectură nici atunci când greutățile bătrâneții i-au îngreuiat capacitatea de a citi. Abonat săptămânal la presa scrisă, citea cu bucurie integral ziarul „Literatura și arta”. În momentul decesului, era abonat la acesta din urmă și la ziarul „Timpul”. 

Distincții:

 * Eminent al Învățământului Public din Moldova (1957)

 * Eminent al Învățământului Public din Uniunea Sovietică (1970)

 * Cavaler al Ordinului Drapelul Roșu de Muncă (1982)

 * Două medalii de bronz ale Expoziției Realizărilor Economiei Naționale a URSS (1982, 1984)

 * Profesor Emerit (1986)

 * Premiul pentru publicistică „Petru Darienco” (2013)

 * Premiul Uniunii Scriitorilor pentru trilogia „Lacrimile românilor basarabeni” (2013)

 * Premiul „Pro-Memoria” pentru lucrarea „Martiriul transnistrean sub jugul totalitar rusesc” (2014). 

  Este Cetățean de onoare al satului Ruseni, raionul Edineț.

Exemple de pseudo-argumentație

O tactică minciunoasă utilizată în lupta politică este folosirea unei probleme pentru minimalizarea alteia. În acest sens, mă voi referi la două probleme din spațiul românesc împotriva căreia se utilizează un asemenea tip fals de argumentație.

Unirea Basarabiei cu România

Mai multe localități de pe teritoriul Republicii Moldova au semnat declarații simbolice de unire cu România. Recent, premierul Pavel Filip a declarat că are și el sentimente, dar nu e bine că se invocă probleme ce dezbină cetățenii țării.

Nu este prima dată când aud un asemenea argument împotriva celor care luptă pentru Unire. Așadar, nu este permis să lupți pentru cauza ta, de frica dezbinării. Să nu uităm însă cine au dezbinat primii poporul nostru: nimeni alții decât rușii care ne-au cucerit în 1812, care ne-au rusificat și au încercat să elimine limba romnă din viața noastră și orice legătură cu frații de peste Prut. Așadar, unioniștii nu fac decât să lupte pentru a reașeza lucrurile în felul în care au fost înainte de a fi stricate de ruși. Dezbinarea pe care au provocat-o aceștia din urmă și pe care o provoacă în continuare nu are cum să nu stârnească reacții contrare.

Referendumul pentru familie din România

Un argument utilizat împotriva referendumului pentru familie din România este cel al sărăciei. Vasăzică, în loc să ne concentrăm pe săracii țării, cheltuim banii pentru referendum, de parcă un referendum în plus va fi cauza persistării problemelor clasei săracilor, când, în realitate, probleme țării nu sunt cauzate decât de iresponsabilitatea politicienilor. Există țări în care oamenii sunt chemați la vot mai des decât în România, dar sunt mult mai dezvoltate pe plan economic.

Vedem că PSD, cel mai progresist partid din România din punct de vedere doctrinar, ce blochează implementarea referendumului pentru familie, duce în România în jos, după cum vedem din faptul că zonele României unde PSD-ul este la putere pe plan local (cu excepția Bucureștiului) sunt mai sărace, pe când PNL-ul (de dreapta și conservator) conduce cele mai prospere orașe și județe din țară.

Concluzii

Așadar, să renunțăm la argumentele superficiale. Folosirea unei probleme pentru diminuarea alteia nu este decât pseudo-argumentație. Fiecare problemă are dreptul să i se acorde respectul cuvenit. Orice cauză nobilă are dreptul la luptă, oricare ar fi aceasta. Nu se reduce totul la evoluția materilă, cu toate că și aceasta este foarte importantă. Apropo, luptătorii pentru căsătoriile gay pot fi acuzați, de asemenea, că prin ceea ce fac încearcă să dezbine societate, la fel și antioccidentalii din Republica Moldova, precum Igor Dodon sau Renato Usatîi.

Creștinism și democrație. Baze scripturistice ale democrației

ÎPS Hierotheos Vlachos, mitropolit grec de Nafpaktos, zicea în 2012: „trebuie să fie consolidate încă mai mult instituţiile democratice din ţara noastră, pentru că, dintre toate sistemele politice, tot democraţia este cel mai bun, în ciuda disfuncţionalităţilor care inevitabil se ivesc. Trebuie să fim atenţi cu acest lucru şi să nu permitem subminarea principiilor şi instituţiilor democratice. E posibil ca unii politicieni să fi făcut greşeli, şi cu siguranţă au făcut!, dar nu trebuie ca în numele acestor greşeli să fie subminat sistemul democratic sănătos – care presupune existenţa partidelor de guvernământ, dar şi a opoziţiei – instituţiile unei societăţi libere şi, în cele din urmă, însăşi democraţia. Văd că unii critică exagerat – conştient sau inconştient – instituţiile democratice. Eu, personal, cred că politicieni „limitaţi” sunt mai buni decât dictatorii „ultra-inteligenţi” care privează poporul de libertate.”

Pe de altă parte, Serafim Rose (1934-1982), călugăr ortodox american, considera că cel mai bun sistem este monarhia autoritară, pe motiv că în ea monarhul este ales de Dumnezeu, pe când în democrație, conducătorii sunt aleși de oameni, idee afirmată în lucrarea „Nihilismul. Rădăcina revoluție în epoca modernă”, o lucrare interesantă, de altfel. Este creștinismul compatibil cu democrația?

Sistemele politice din Antichitate și Evul Mediu nu putea fi democrații, nu în sensul modern al cuvântului, pe motiv că oamenii din acele vremuri nu erau pregătiți pentru un asemenea sistem. Nici Fiul lui Dumnezeu nu a venit pe Pământ imediat după căderea lui Adam, tot din motivul că omul nu a fost la fel de pregătit, ci au trebuit trimiși întâi precurosori, cum au fost Moise care a dat evreilor legea iudaică, urmând ca aceasta să-și găsească varianta desăvârșită în legea creștină o dată cu venirea lui Hristos.

O bază scripturistică a democrației găsim în următoarele versete: „Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.       Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” (Marcu 10:42-45) Așadar, cel mai mare este dator să slujească celor mai „mici”, căci numai slujind celorlalți te învrednicești să fii mare. Desigur, pasajul se referă la „rangul” pe care îl vor avea oamenii în împărăția cerurilor, mai exact în fața lui Dumnezeu și se face comparație între „cârmuitorii neamurilor” și viața pe care trebuie să o aibă creștinii, acesta fiind sensul direct al spuselor Domnului. Dar atunci mai toate neamurile erau păgâne, iar creștinismul nu distruge neamurile și lumea, ci o transfigurează, tot așa Panayotis Nellas ne sugerează că Biserica nu este decât transfigurarea lumii prin Hristos, nu negarea acesteia.

Așadar, versetul citat, pe lângă sensul direct, larg, are următorul sens pe plan politic: „Este tipic păgânesc liderul să domnească ca domn; creștinește este ca liderul să domnească ca slujitor.” Prin urmare, activitatea unui conducător creștin trebuie să fie slujirea celor conduși. Unul ca acesta nu domnește pentru sine, ci pentru popor.

Înțelegem de aici că un lider autentic este slujitorul poporului. Ori, tocmai acesta este scopul democrației. Cuvântul „democrație” înseamnă puterea poporului. Aici poporul îi alege pe cei conduși pentru că aceștia sunt slujitorii poporului, prin urmare poporul este cel care trebuie să-i aleagă. 

Dar cum rămâne cu ideea că monarhia autoritară este cel mai bun sistem pe motiv că monarhul este ales de Dumnezeu, pe când în democrație conducătorii sunt aleși de oameni? Dar Dumnezeu lucrează și prin oameni. De exemplu, în voievodatele românești, cu ajutorul boierilor se alegea care dintre urmașii domnitorului decedat se vor așeza pe tron. În Didahia, scriere creștină din secolul I, scrie că fără Dumnezeu nu se poate întâmpla nimic, așadar orice se întâmplă țin de pronia Lui, acesta permițând să se producă un eveniment sau altul, pozitiv sau negativ, cu un anumit scop. La fel, Dumnezeu poate inspira poporul să aleagă președintele sau partidul x sau y.

De altfel, în împărția bizantină, de pildă, nu toți monarhii au fost buni, unii împărați, de exemplu, au promovat erezia iconoclastă. Diferitele monarhii autoritare au dat din când în când conducători nevrednici.

Astăzi, multe state democratice sunt exemple de prosperitate. E drept că există și state autoritare cu un nivel înalt de bunăstare, cum sunt Singapore și Qatarul, acesta din urmă fiind un stat fundamentalist islamic, periculos pentru creștini. Pe de altă parte, în multe state democratice se legalizează tot felul de stângisme: căsătoriile homosexualilor, adoptarea copiilor de către cuplurile gay, sinuciderea asistată, avortul etc. În același timp, democrația stimulează creativitatea, spiritul întreprinzător, libertatea, participarea cetățenilor în viața  comunității și dă poporului posibilitatea de a îndrepta greșelile politicienilor, lucru mai puțin posibil într-un stat autoritar. 

Într-un sistem autoritar pot apărea de asemenea conducători anticreștini, cum a fost împăratul Iulian Apostatul. Așadar, nici să nu ne punem prea mult speranțele în sisteme politice, dar nici să le subestimăm. Să ne bucurăm că trăim în democrație, iar dacă vrem să schimbăm ceva, să ne implicăm în viața politică măcar la alegeri, deși de dorit ar fi să n-o facem doar la alegeri.

Deșteaptă-te, române! - Paula Seling

Nicolae Iorga - discurs înregistrat

Trupul neamului românesc

Republica Moldova este o ţară cu care trebuie să ne mândrim, dar să nu ne mândrim cu ca cu o unitate aparte, izolată, ci văzând-o ca parte a neamului românesc.

Dacă Scriptura vorbeşte despre Biserică ca despre un trup ai cărui mădulare sunt oamenii, despre poporul român se poate vorbi de asemenea ca despre un trup (nu neapărat al unui om) al cărui mădulare sunt provinciile istorice, iar indivizii sunt mădulare ale mădularelor. Şi aşa cum pentru biserică fiecare mădular, adică individ, este deosebit de important, tot aşa pentur neam, fiecare mădular, adică provincie şi individ, este foarte important, pentru că aşa cum părţile corpului uman sau animal se ajută reciproc şi se completează una pe alta, tot aşa e şi cu regiunile istorice româneşti. Dar şi indivizii au la rândul lor o importanţă majoră, pentru că neamul românesc ar fi mai puţin bogat dacă ar lipsi măcar una dintre următoarele personalităţi: Mihai Eminescu, Ştefan cel Mare, Traian Vuia, Andrei Mureşanu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Antonescu, Constantin Brâncuşi, George Enescu, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Simona Halep.

Dacă nişte indivizi luaţi în parte sunt atât de importanţi, cu atât mai mult provinciile, pentru că ele dau ţării indivizi. Aşadar, provincia istorică Moldova a dat floarea culturii, şi în general oameni care au jucat un rol crucial în viaţa neamului: Ştefan cel Mare, Dimitrie Cantermir, Eminescu, Creangă, Alecsandri, Iorga, George Enescu, Alexandru Ioan Cuza, Corneliu Zelea Codreanu. Moldova răsăriteană, adică Basarabia i-a dat pe Grigore Vieru, Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, Adrian Păunescu. Transilvania iniţiat şi a răspândit conştiinţa naţională românească. Ardelenii sunt primii apostoli ai românismului, iar la Marea Unire din 1918, românii transilvăneni erau cei mai cultivaţi dintre toţi daco-romanii. Şi aceştia au dat destule personalităţi, printre care Iancu de Hunedoara, Andrei Mureşanu, Lucian Blaga, Aurel Vlaicu, Avram Iancu. Nici Munteniei şi Olteniei nu-i lipsesc personalităţile. Muntenia i-a dat pe Mircea cel Bătrân, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Grigorescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Ion Mincu, Toma T. Socolescu. Oltenia l-a pe Constantin Brâncuşi, personalitate de renume mondial, care a iniţiat sculptura secolului XX.

Aşadar, România are nevoie de toate mădularele sale, pentru că toate sunt legate de un trunchi comun cu rădăcini milenare, daco-romane, prin limba română, care este de veacuri uniformă de tot cuprinsul pământului românesc.

Basarabeanul are potenţial, dar trebuie să-l valorifice în numele neamului românesc. El poate renaşte suflul românismului, că nu degeaba se spune că basarabenii sunt mai românia ca românii. Într-adevăr, anume basarabenii de orientare proromânească sunt românii cei mai înflăcăraţi de românism, mai mult decât românii din România. Aşa cum până la unirea din 1918, transilvănenii erau vlahii cu cea mai arzătoare vigoare naţionalist-românească, ei fiind şi cei care au dat primele cele mai puternice impulsuri pentru trezirea conştiinţei naţionale în rândul întregului popor în secolul 18 şi începutul secolului 19, tot aşa, o asemenea vigoare naţionalistă (în sensul bun al cuvântului) o au şi basarabenii care au conştiinţă naţională. Dar aceştia deocamdată constituie o minoritate printre basarabeni (în jur de 30% din populaţie). Dar această minoritate este în creştere, pentru omul basarabean se modernizează şi se trezeşte. Dar anume această minoritate a dat cei mai seamă oameni de cultură ai Basarabiei, de la creatorului imnului Republicii Moldova, Alexei Mateevici, până la Grigore Vieru şi soţii Aldea Teodorovici.

De menţionat că basarabeni de orientare antiromânească se găsesc mai mult în rândul oamenilor ignoranţi, mai puţin cultivaţi, de orientare prorusească, şi a partidelor şi politicienilor care au murdărit cel mai mult Republica Moldova în ultimii 26 de ani. E vorba de Partidul Comuniştilor, de Partidul Demcrat, condus de fostul membru PCRM, Marian Lupu, unde este membru şi detestatul oligard Vlad Plahotniuc, de Partidul Socialiştilor condus de Igor Dodon, şi el fost membru al Partidului Comuniştilor, vorbim de Ilan Şor, care acum e cercetat penal pentru implicarea în furtul miliardului de la bancă. Adică anume în rândul celor mai mari lichele dintre politicienii moldoveni îi întâlneşti pe moldovenişti. Cineva mi-ar putea spune că toţi aici sunt lichele, toţi fură în Republica Moldova. Este adevărat, de asta am şi scris: "celor mai mari lichele."

Mai multe argumente în favoare unirii, de văzut aici:

• Despre unionism în Republica Moldova

• Falsurile din declaraţiile ambasadorului SUA în Republica Moldova
•