miercuri, 27 februarie 2019

Alegerile parlamentare și Unirea sau ce au de învățat unioniștii basarabeni de pe urma scrutinului din 2019


Pe 24 februarie 2019 au avut loc alegeri parlamentare în Republica Moldova. Pentru prima dată în istoria țării, alegerile sau desfășurat conform sistemului electoral mixt, 50 de deputați fiind aleși pe circumscripții uninominale, iar 51 – pe cea națională. Deputații din circumscripția națională au fost aleși printr-un singur tur, fapt ce a favorizat partidul de guvernământ – Partidul Democrat –, o formațiune veche, cu o experiență politică bogată și puternic ancorată în structurile locale.

Pe circumscripția națională, rezultatele au fost următoarele: Partidul Socialiștilor (PSRM) 31.15%, Blocul ACUM 26.84%, Partidul Democrat (PDM) 23.62%, Partidul Șor (PPȘ) 8.32%. Dacă pe circumscripția națională, PSRM este pe primul loc, PDM este la egal cu aceștia în cursa pentru circumscripțiile uninominale. În total, PSRM a obținut 35 de mandate, PDM – 30, ACUM – 26, PPȘ – 7.

Pe lângă aceste patru grupări care au trecut pragul electoral, pe circumscripția națională au candidat patru partide unioniste – Partidul Liberal (PL), Partidul Democrația Acasă (PDA), Mișcarea Populară Antimafie (MPA), Partidul Național Liberal (PNL) – însă nici unul dintre acestea n-a întrunit suficiente voturi pentru a intra în Parlament. Cu excepția Mișcării Populare Antimafie, aceste formațiuni politice, precum și câțiva candidați independenți unioniști au candidat și în circumscripțiile uninominale, dar  nici una dintre ele nu a reușit să obțină un rezultat suficient pentru a intra în Parlament.

Partidul Unității Naționale, formațiune politică unionistă nouă, al cărei președinte de onoare este Traian Băsescu, nu a participat la aceste alegeri, susținând blocul ACUM sub pretextul să nu  câștige PSRM, partid pro-rus, al cărui reprezentanți au declarat că vor interzice unionismul, ceea ce anunța o politică antiromânească mai agresivă decât cea a  Partidului Comuniștilor, care a guvernat Republica Moldova în anii 2001-2009. Să nu uităm că fruntașii PSRM, inclusiv președintele Republicii Moldova Igor Dodon, sunt foști membri ai Partidului Comuniștilor (PCRM), formațiune politică care a instaurat o cvasidictatură, iar în 2009 a ajuns să comită crime pentru a intimida opoziția. Numai Alexandru Cimbrinciuc, vicepreședinte PUN, a candidat  ca independent pe circumscripția nr. 7.

Desigur, scorul electoral al partidelor unioniste nu reprezintă nici pe departe numărul unioniștilor din Republica Moldova, care este mult mai mare. Conform unui șir de sondaje, aceștia ar constitui în jur de 30% din totalul populației. „Statalismul” și „moldovenismul primitiv” al unei bune părți din populația țării se explică prin propaganda sovietică antiromânească, care a fost continuată în timpul regimului comunist din anii 2000, când, de pildă, cuvântul „român” era cenzurat la televiziunea publică și în instituțiile de presă controlate de guvernarea Voronin. Și după 1990, până în prezent, moldovenii continuă să fie imbecilizați prin propaganda posturilor de televiziune din Rusia, care sunt privite în toată țara.

O bună parte dintre unioniști au preferat să voteze util. Cu alte cuvinte, au optat pentru partidele care au avut șanse să intre în Parlament. Majoritatea se pare că a preferat Blocul ACUM, pentru  a împiedica preluarea puterii de PSRM și a sancționa caracterul oligarhic ce i se atribuie PDM. Situația a fost și mai problematică pe circumscripțiile uninominale, deoarece candidații trebuiau să câștige din primul tur, iar o dezbinare a dreptei ar fi dat mai multă apă la moară stângii. Prin urmare, votul util părea necesar și în aceste condiții.

Deși erau conștienți că nu au șanse mari, cel puțin o parte dintre unioniști au considerat că e nevoie să participe la alegeri pentru a promova mesajul Unirii. Dezbinarea mișcării unioniste le-a jucat însă festa. După cum am spus, la scrutin au participat patru partide care se pronunță pentru reîntregirea națională românească. Și iarăși, nu e prima dată când, dintre formațiunile unioniste, cel mai slab scor la alegeri îl ia Partidul Național Liberal - Moldova. Acesta din urmă dă dovadă, fie de orgoliu, fie de interese ascunse. De pildă, la alegerile locale anticipate din Chișinău, din 2018, candidatul PNL l-a atacat și denigrat în timpul dezbaterilor electorale pe candidatul PUN, Constantin Codreanu. Până la urmă, partidul s-a umplut de penibil, candidatul său luând cel mai mic scor dintre candidații unioniști la alegerile respective. PNL, de altfel, a părăsit în scurt timp Convenția Euro-Unionistă, fondată de Anatol Țăranu și Valentin Dolganiuc în toamna 2018, eschivându-se de la orice efort de promovare a unor candidați unioniști comuni.

Unioniștii au fost dezbinați și pe circumscripțiile uninominale. Pe unele dintre acestea au concurat cel puțin doi candidați unioniști. Pe circumscripția 50 Europa de Vest, deși a candidat Vasile Călmățui din partea PL, au intrat în cursă alți doi unioniști, Gheorghe Bobeica – candidat independent, și Gheoghe Furdui – din partea PNL. În schimb, Partidul Democrația Acasă a avut înțelepciunea să se abțină de a concura în mod inutil cu V. Călmățui în zona respectivă.

Așadar, unul dintre cele mai importate lucruri pe care unioniștii trebuie să le învețe din aceste alegeri este că înainte de a face Unirea, trebuie să se unească între ei. Este necesară înființarea  unui front comun unionist, întrucât participarea mai multor candidați unioniști creează, în ochii electoratului, impresia de slăbiciune. Unirea face puterea, spune o vorbă românească.

Un alt lucru important de înțeles este că Unirea impune un spirit de jertfă. Politica necesită pasiune. Aceasta, vorba politicianului român Mihai Neamțu, nu este o distracție, ci efort și oboseală. Or spiritul de sacrificiu include renunțarea la ambiții nemăsurate.

Așadar, fiecare partid unionist trebuie să fie gata, la următoarele alegeri, să renunțe la propriul orgoliu, pentru a susține un front unionist comun sau un alt partid unionist. Bunăoară, PL și PNL trebuie să fie gata să renunțe la mândria de a  avea o anumită vechime, pentru a sprijini, dacă într-adevăr văd în Unire un ideal sfânt, alte formațiuni politice unioniste.

De asemenea, este nevoie de mai mult lucru pentru a se face publicitate de partid în teritoriu. Conform unui sondaj din 2016, jumătate din populația Republica Moldova ar dori Unirea în cazul în care aceasta le-ar rezolva cel puțin o parte dintre problemele materiale. În această privință, se pot distribui în țară pliante și ziare, în care să se explice, printre altele, avantajele materiale ale Unirii. Oameniitrebuie ajutați să cunoască istoria, precum și faptul că de pe urma Unirii voravea doar de câștigat. Blocul ACUM, format din două formațiuni politice noi, a reușit să aibă un procent mare datorită faptului că a știut să lucreze cu oamenii. Partidele care au ajuns în Parlament au avut succes pentru că au avut abilitatea să atragă lumea. Dar pentru aceasta e nevoie de muncă.

Or, impresia mea e că unioniștii își reduc lupta pentru cauza românească la discuții la o cafea despre Unire cu amicii. Prin lipsa dorinței de a lupta cu dificultățile se explică, de pildă, numărul relativ mic de oameni care a participat la Adunarea Centenară de la Chișinău pe 1 septembrie 2018. Dar cauza Unirii cere și efort, nu doar vise romantice și vorbe între prieteni. Consider că un unionist autentic ar fi trebuit să parcurgă și sute de kilometri pentru a participa la respectiva manifestație. La fel, un unionist din diasporă trebuie să facă efort să participe la alegeri, chiar dacă secția de votare s-ar afla la o distanță relativ mare. Implicarea civică este un element esențial.

Unioniștii trebuie să renunțe la jumătăți de măsură, la strategia depășită de timp de a vota partide proeuropene, dar stataliste, în speranța că acestea se vor converti treptat la unionism. Practica infirmă asemenea calcule. Odată ajunse la putere, acestea plătesc tribut birocrației care nu are un alt interes decât să perpetueze puterea pe care o deține.

Rezultatul  alegerilor de la 24 februarie 2019  nu este, desigur, o tragedie. Partea plină a paharului e că Rusia a pierdut bătălia pentru putere. De asemenea, nu se poate spune că nu vor fi unioniști în viitorul Parlament. Dacă Partidul Socialiștilor este pur moldovenist, iar Partidul Șor, deși nu are o orientare politică oficială, este succesorul unui partid pro-rus și are niște fruntași care nu știu limba română, o parte dintre viitorii deputați ce reprezintă Blocul ACUM și PDM-ul sunt unioniști, deși nici una dintre aceste formațiuni politice nu și-a asumat unionismul ca doctrină oficială.

Așadar, dacă în epoca Diacov-Lupu, Partidul Democrat s-a manifestat printr-un moldovenism pur (Marian Lupu, fost președinte PDM, ca și alți membri ai acestui partid, fiind foști membri PCRM, grupare politică moldovenistă), în ultimii ani, această formațiune politică a adoptat o coloratură ușor proromânească. Este clar că oligarhul Vladimir Plahotniuc nu va dori Unirea, pentru a nu pierde puterea, dar este cert că PDM are facțiuni unioniste. Și în blocul ACUM sunt unioniști, dar un număr de personaje-cheie ale acestei grupări sunt stataliști. Cel mai de seamă exemplu în acest sens este Andrei Năstase, care a declarat foarte clar la un post de televiziune din Rusia că nu va susține Unirea.

Regretatul jurnalist basarabean, Constantin Tănase, a zis că Republica Moldova va fi românească sau nu va fi deloc. Într-adevăr, acest veac este timpul în care moldovenii de la est de Prut trebuie să aleagă între calea românească și calea fals statalistă, adică un drum care nu duce nicăieri. Ultima opțiune este împotriva naturii, de vreme ce toată elita intelectuală basarabeană a afirmat și afirmă că suntem, vorba lui Eminescu, români și punctum. Însuși autorul imnului Republicii Moldova, Alexei Mateevici, s-a considerat român; și, în plus, avem o origine, o istorie, o limbă și o cultură comună cu frații de peste Prut.

Unioniștii, atât cei din zona politicului, dar și oamenii de rând, trebuie să fie activi și uniți întru promovarea idealului lor. Altfel, din cauza dezbinării și a atitudinii neserioase, Unirea nu va mai avea loc. Dacă ținem cu adevărat la refacerea României Mari, atunci alegerile parlamentare din 2019 trebuie să fie ultimul scrutin electoral în care mișcarea unionistă participă divizată în mai multe bucăți. Nu poate fi Unire fără unitate. Să luptăm să îndeplinim visul tuturor unioniștilor, inclusiv al regretatului  Grigore Vieru, cel mai mare poet român din Basarabia, de a da jos hotarul de la Prut.



luni, 11 februarie 2019

Contra formalismului ortodox sau o privire critică asupra ortodoxismului contemporan


Acest articol nu este o critică a Bisericii Ortodoxe sau a dogmelor ortodoxe, ci a unor practici și accente din ortodoxismul zilelor noastre, din perspectiva unui creștin-ortodox care cunoaște Biserica din interior.

La ce duce dogmatismul excesiv

Am cunoscut un caz din mediul creștin-ortodox din Chișinău care m-a indignat: unui adolescent îi venea greu să se roage, întrucât din cauza unor obsesii îi era frică să se roage mai ales conform rânduielii din cărțile de rugăciuni. De asemenea, întâmpina dificultăți la citirea rugăciunilor din cartea de rugăciuni. În două cazuri când a vrut să se împărtășească, la doi preoți diferiți, a încercat să le explice că nu poate citi rugăciunile înainte de împărtășanie și le-a cerut să-i permită să se roage cu propriile cuvinte. Cu toate acestea, preoții l-au îndemnat să se roage după carte, că așa cere „rânduiala”. Adolescentul, ajuns acasă, considerând că ascultarea de duhovnic este obligatorie și temându-se să nu se împărtășească spre osândă, s-a chinuit două ore să citească din carte, dar a reușit să lectureze doar câteva propoziții din prima rugăciune. A ascultat de s-a rupt. Cele două ore au fost o adevărată teroare.

Biserica Ortodoxă este una dintre cele mai tradiționaliste confesiuni creștine. O bună parte din cler dogmatizează tradiții care au apărut târziu și care nu țin de dogma ortodoxă. Un exemplu este chiar acest caz. Preoții au fost atât de închistați în regulile bisericești, încât au pierdut empatia pentru om și au supus o persoană care nu poate citi rugăciuni unei adevărate tiranii. După o perioadă, pentru că nu făcea față situației, tânărul a hotărât să se detașeze de credință, cel puțin pentru un timp.

Dogmatizarea pravilismului

Cei doi preoți – și nu sunt singurii – a dogmatizat pravilismul ortodox. În Biserica Ortodoxă există obiceiul de a citi dimineața, seara și înainte de împărtășanie un grup de rugăciuni conform rânduielii din carte. Sunt aceste rânduieli dogme? Desigur că nu. Aceste rânduieli au apărut destul de târziu, în cel de-al doilea mileniu creștin. Nici Scriptura, nici sinoadele ecumenice nu-i cer omului o atare pravilă de rugăciune. Totuși, preoții noștri sunt în majoritatea lor atât de conformiști, încât oricâte argumente teologice le-ai aduce, tot nu vor renunța la convingerile lor.

Sfinții Părinți din primul mileniu nu au cerut o pravilă de rugăciune de la oameni. Ba din contra, au zis că nu mulțimea cuvintelor în rugăciune este importantă. Când o femeie i-a pus o întrebare Sfântului Teofan Zăvorâtul (sec. al XIX-lea) despre rugăciunile de dimineață și de seară, sfântul i-a răspuns că dacă rugăciunea este sinceră, dacă omul mulțumește lui Dumnezeu pentru cele bune și rele, nu este obligatoriu ca să se roage ca la carte.

Or, am impresia că preoții noștri se conduc după princpiul „cât mai mult și cât mai greu”, fiind gata să tiranizeze omul doar de dragul împlinirii „rânduielii tradiționale”.

Preotul, duhovnicul nu este un guru. El de asemenea poate greși. Este o abordare eretică să-l investim cu infailibilitate. Credincioșii nu trebuie să asculte orbește de duhovnic, deoarece și el este om, ci să aibă încredere și în propria rațiune. Și Sfinții Părinți au greșit și s-au contrazis între ei pe anumite subiecte. Un exemplu este pedeapsa cu moartea, pe tema căreia scriitorii creștini din mileniul I s-au contrazis, unii sfinți susținând chiar pedeapsa capitală pentru eretici. Sf. Nicodim Aghioritul a considerat că iertarea păcatelor nu este posibilă fără spovedanie, deși alți Sfinți Părinți au considerat că există mai multe căi de a obține iertarea păcatelor, nu doar mărturisirea, iar primii creștini aproape că nu se spovedeau.

Voci ortodoxe care privesc critic ultraconservatorismul ortodoxist

Totuși, există voci în ortodoxie, se pare că nu foarte multe, care critică anumite aspecte din viața bisericii. Ei nu critică dogma (deci nu sunt eretici), ci unele aspecte ce țin de rit și organizare. Din acest motiv, ajung să fie considerați liberali, reformatori, iar propunerile lor de „reformă” se ajunge să fie considerate lumești.

Un exemplu în acest sens este Părintele teolog american Alexanderi Schememann. Acesta, printre altele, a susținut că în ortodoxie lipsește autocritica și problema este văzută mereu în exterior: în catolici, musulmani etc. De asemenea, el a criticat faptul că reprezentanții ortodoxiei au mereu tendința de a se opune schimbării: „În realitate, lumea ortodoxă nu mai este atât de interesată de dogme sau de conținutul credinței. Este mai degrabă o negare a schimbării ca mod de viață. O nouă situație este rea tocmai pentru că este nouă.” Or, deși în vremea noastră Biserica Ortodoxă se opune radical schimbării, nu așa a fost în primul mileniu, când în Biserică s-a dezvoltat cultul, teologia, obieciurile și ritul.

Un exemplu: teologul basarabean Petru Pruteanu afirmă că în primele secole, spovedania se făcea o singură dată în viață, la episcop, sau, ca excepție, de 2-3 ori în viață. Mai târziu, s-a permis și preoților să spovedească, taina mărturisirii având loc mult mai des, dar totuși, nu înainte de fiecare împărtășanie, credincioșii nefiind obligați să se spovedească înainte de fiecare euharistie. De exemplu, citind cartea Sfântului Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei”, nu am găsit nimic despre spovedanie sau ascultarea de duhovnic.

În Biserica Ortodoxă a Greciei se păstrează în continuare tradiția de a te împărtăși des, fără a fi nevoie de spovedanie înainte de luarea euharistiei, în cazul în care credinciosul nu are păcate de moarte. Dacă în Biserica Greciei este așa, în restul ortodoxiei este mult mai greu să-i convingi pe preoți să-i lase pe credincioși să se împărtășească fără spovedanie. O explicație a unei atari atitudini cred că este mentalitatea pătrunsă de formalism, care îl face pe om să iubească mai mult litera decât spiritul legii.

Or, teologul Petru Pruteanu este un alt exemplu de preot ortodox nonconformist, care se împotrivește dogmatizării unor tradiții nedogmatice. Într-un articol din 2013, acesta face referire la niște cazuri din Biserica Ortodoxă Română, în care episcopii îi pedepsesc aspru pe preoți pe motiv că respectivii permit împărtășirea săptămânală a credinciosului cu aceeași spovedanie. „Normalitatea este numită de ei „inovație”, iar anormalitatea este numită „tradiție strămoșească”, îi critică Pruteanu pe respectivii ierarhi.

Într-un alt articol, același părinte Petru face referire la anumite „inovații” apărute în Biserica Ortodoxă a ultimelor secole, unele fiind introduse chiar de sfinți: „Gheron Iosif Isihastul este personalitatea care în secolul XX a reînviat practica împărtăşirii zilnice în Muntele Athonului”. „Cuviosul Sofronie de la Essex şi alţi duhovnici contemporani, a venit cu „inovaţia populistă” de a citi rugăciunile de la Liturghie cu voce tare, de a sluji toată Liturghia cu Sfintele Uşi deschise sau de a suprima ectenia pentru catehumeni atunci când ea nu se justifică”. „Dacă „Biserica” a înghiţit muzica corală occidentală şi tablourile religioase renascentiste, de ce să nu admitem că şi alte elemente liturgice ar fi putut să se strecoare sau să rămână în mod nejustificat în acest cult liturgic extrem de complex? În cultul nostru avem elemente introduse în secolele XVI-XVII, care sunt luate drept dogme, dar se ignoră alte elemente mai vechi, pe care „teologia academică” le-a scos la iveală”. „Slujbele şi Tipicul Bisericii nu sunt litere moarte căzute din cer şi chiar Cuviosul Sofronie de la Essex, invocat ca „anti-raţionalist şi deci tradiţionalist”, a rânduit ca în mănăstirea sa să nu se săvârşească Vecernia şi Utrenia, ci să se zică doar „rugăciunea lui Iisus”, rugăciunile la Liturghie să fie citite cu voce tare, iar monahii şi monahiile din obştea sa (aproape mixtă) să se împărtăşească la fiecare Liturghie… A greşit Cuviosul Sofronie? Eu zic că nu, iar dacă a greşit, înseamnă că şi mai mult a greşit părintele Cleopa atunci când a zis că împărtăşirea trebuie luată nu mai devreme de 40 de zile. Cel puţin părintele Sofronie avea temeiuri istorice pentru „inovaţiile” sale, pe când părintele Cleopa nu prea.”

Așadar, au existat chiar sfinți care au introdus așa-zise inovații în Biserică.

De asemenea, teologul Petru Pruteanu critică faptul că în ortodoxie nu se face cateheză înainte de botez și cununie. Din acest motiv, mulți oameni nu au o înțelegere conștientă a credinței.

Spiritul activ din lumea protestantă – necesar în mediul ortodox

Ioan Ianolide, deținut creștin care a suferit în închisorile comuniste, prieten cu Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor”, consideră greșit faptul că Biserica a pus prea mult accent pe rugăciune în detrimentul apostolatului. Or, Biserica Ortodoxă a mileniului II stă mult mai prost la capitolul misionarism decât catolicii și protestanții.

Părintele Ioan Florin, într-un articol scris cu ocazia eșecului Referendumului pentru familie din România, din octombrie 2018, deși dă de înțeles că a votat „da”, critică Biserica Română, printre altele, pentru faptul că dându-se mare susținătoare a familiei, nu se îngrijește de alte probleme ale acesteia, precum catehizarea nașilor înainte de botez și afirmă că unul dintre motivele pentru care credincioșii nu s-au dus la vot este „o pastorație bazată aproape exclusiv pe tradiție, ritual și imagistică facilă”. „Ele nu sunt niște convingeri active în societate, nu lucrează asupra ei, nu s-au transferat unei conștiințe civice, chiar politice, așa cum s-a întâmplat după Reformă în țările din Occident contribuind în timp la edificarea unui set de valori pe care-l recunoaștem și în prezent (cel puțin noi, cei care trăim aici, nu cei care citesc din țară eseuri patetice despre viața în Occident)”, mai spune Părintele.

Și iată că am văzut-o și pe asta: un preot ortodox zice că ortodocșii trebuie să ia exemplu de la protestanți. El nu cere să adoptăm dogmele protestanților, nu zice să credem asemenea protestanților, că împărtășania ar fi un simbol și nimic mai mult, ci să preluăm de la ei anumite lucruri ce țin de organizare.

„Dar – ar spune unii ortodocși – cum noi, care avem credința dreaptă, să preluăm ceva de la sectarii protestanți?” Cum am mai zis, nu e vorba de preluarea dogmelor protestante, ci a unor practici și accente. Unora ca aceștia le răspunde Cuviosul teolog ortodox Sofronie Saharov: „Nu trebuie să gândim: „Ce fac papistașii, să nu fac și eu.” Aceasta este o greșeală – criteriul nostru nu sunt papistașii, ci voia lui Dumnezeu.”

Or, dacă în primul mileniu creștin, ortodoxia a stat la baza celei mai dezvoltate civilizații din Europa acelei perioade – civilizația bizantină –, care a influențat și Occidentul, după cucerirea Constantinopolului de către otomani, creștinii occidentali i-au întrecut pe ortodocși din punct de vedere civilizațional, material și cultural. Situația se explică și prin problemele politice grave prin care au trecut popoarele ortodoxe, dar nu doar prin aceasta, ci și prin faptul că în protestantism se promovează activismul creștin, plus că protestanții au inventat o filosofie care pune accent pe libertatea și inițiativa individuală.

De pildă, politicianul creștin-ortodox român Mihail Neamțu, ajungând într-un sat evanghelic din județul Suceava, a fost impresionat de spiritul foarte activ în care protestanții își promovează credința în viața cetății. Or, faptul că în ziele noastre, țările protestante sunt mai dezvoltate decât cele ortodoxe nu se datorează diferențelor dogmatice, nu faptul că protestanții refuză închinarea la icoane sau cred că euharistia este doar un simbol i-a împins spre evoluție civilizațională, ci spiritul activ și filosofia prin care se remarcă aceștia. Personal, cred că dacă România ar fi fost o țară majoritar protestantă, Referendumul pentru familie ar fi avut succes.

Anul trecut am publicat pe site-ul „Moldova Ortodoxă” studiul „Este Ortodoxia de vină pentru înapoierea popoarelor răsăritene?”, în care am luat apărarea ortodoxiei, dând replică unor istorici care fac legătura dintre ortodoxie  și înapoiere. Țin să specific că nu m-am lepădat de nimic din cele scrise în articolul respectiv. Totodată, caut să nuanțez lucrurile, întrucât chiar căderea culturală, civilizațională și materială a neamurilor ortodoxe după cucerirea Constantinopolului se explică prin problemele politice grave ale acestor popoare, dar nu numai – trebuie să vedem problema și în noi, nu doar în ceilalți.

Activismul civic creștin, bunăoară, participarea la vot, este de asemenea o formă de manifestare a conștiinței creștine. Deoarece votând niște conducători necorupți, care iubesc țara și doresc să-i ajute pe cetățeni să-și rezolve problemele, ajuți întreaga țară, îi ajuți pe săraci să aibă o viață mai ușoară, aceasta fiind tot o formă de milostenie.

„Dracul i-a ajutat pe occidentali să se dezvolte pentru că sunt eretici”, ar spune unii ortodocși. O fi și influența dracului, dar explicația e prea simplistă. Că uite dracul i-a ajutat pe ereticii protestanți să fie mai evoluați decât ereticii catolici, țările protestante fiind mai bogate decât cele catolice. În schimb, dracul i-a dezajutat pe ereticii și pe schismaticii creștini necalcedonieni, care azi sunt, per ansamblu, mai săraci decât ortodocșii. Așadar, să nu ne rezumăm la argumente speculative și nedovedite.

Mai spune Părintele Ioan Florin: „Cu tot efortul unor ierarhi și preoți mai ales din generațiile noi pentru o schimbare în bine a lucrurilor, ortodoxia românească (poate și din cauza constrângerilor istorice) este încă una a formelor trăite între pereții bisericilor, nu o ortodoxie de conștiință evanghelică, exersată să formeze o conștiință civică. Ceea ce i-a făcut pe mulți să observe, încă de demult, că românul este foarte evlavios până iese pe ușa bisericii, după aceea, vorba lui Creangă, „mai aproape-s dinții decât părinții”.  Așa se explică faptul că România este țara europeană cu cele mai multe biserici, cele mai frumoase mânăstiri, cei mai mulți oameni botezați și cununați, cele mai spectaculoase tradiții și sărbători, cele mai lungi pelerinaje la sfintele moaște, dar și cu cei mai mulți copii abandonați, cele mai multe avorturi, cele mai grave forme de violență domestică, corupție, impostură și hoție generalizate, cel mai scăzut nivel de trai și de asistență socială, într-un cuvânt, o țară care a cunoscut frumusețea credinței, dar prea puțin din puterea învățăturii ei.”

Extrema stângă vs extrema dreaptă

Că tot veni vorba de homosexuali, deși homosexualitatea este păcat, Biserica Ortodoxă este ultratradiționalistă când se dezbate acest subiect. Un exemplu constituie demonizarea legii antidiscriminare care a fost votată în Republica Moldova acum câțiva ani. La procesul de demonizare a respectivei legi au participat, e drept, nu doar ortodocșii, ci și baptiștii moldoveni. Or, această lege nu a permis nici căsătoriile homosexualilor, nici parteneriatele civile între gay. Legea respectivă a fost o măsură împotriva izolării homosexualilor de către societate.

 „Dar, ar spune unii, pe homosexuali nimeni nu-i persecută.” Greșit! În societățile noastre est-europene poți fi abuzat emoțional, verbal sau fizic dacă se află că ești homosexual. În liceul din Chișinău în care am învățat, o colegă de școală a fost batjocorită, agresată emoțional și verbal timp de patru ani de colegi, pentru că în clasa a IX-a a trimis poze pornografice iubitului ei, iar acesta a trădat-o. Poți să consideri că ceea ce a făcut respectiva este ceva păcătos, dar nimic nu justifică răutatea. Or, dacă respectiva a fost batjocorită în halul acesta, așa ceva i se poate întâmpla unui homosexual.

În biserică se face mereu tam-tam pe tema homosexualilor, dar n-am văzut să se vorbească prea mult împotriva stigmatizării sociale. Așa cum homosexualitatea este un păcat, tot așa răutatea, batjocura, abuzul emoțional, verbal și fizic sunt păcate împotriva cărora clericii trebuie să predice. Într-o pildă din Pateric, un preot păgân a fost insultat de un ascet, ucenicul Sfântului Macarie Egipteanul, și ca urmare ucenicul a fost bătut rău de clericul păgân; mergând mai departe, păgânul îl întâlnește pe Sfântul Macarie, care îi spune: „Să fii mântuit, să fii mântuit, om obosit.” Ca urmare, păgânul a fost impresionat profund de cuvintele sfântului și se convertește la creștinism. Concluzia lui Macarie este: „Un cuvânt rău îi face răi chiar și pe cei buni, iar un cuvânt bun îi face buni chiar și pe cei răi”. Disprețul social este o problemă gravă, care poate duce la depresie și sinucidere, deoarece cuvântul poate răni și ucide și tot cuvântul poate învia un suflet distrus.

Apostolul Pavel a fost contra stigmatizării sociale. Dacă într-o primă scrisoare către creștinii din Corint, el le cere să dea satanei pe un membru al comunității care trăiește în incest cu „femeia tatălui său”, în următoarea scrisoare afirmă: „Destul este pentru un astfel de om pedeapsa aceasta dată de către cei mai mulţi. Aşa încât voi, dimpotrivă, mai bine să-l iertaţi şi să-l mângâiaţi, ca să nu fie copleşit de prea multă întristare unul ca acesta.” (II Corinteni 2:6-7).

Așadar, stigmatizarea duce la descurajarea și demoralizarea omului, iar cuvântul mângâietor îl eliberează din starea de deprimare. Într-o pildă din Patericul Egiptean, într-o comunitate de asceți, trei bătrâni au venit la avva Achilas, unul dintre care era „cu prost renume”. Fiecare l-a rugat pe avva să-i facă năvod, dar acesta i-a refuzat pe toți, cu excepția ascetului cu renume prost. Întrebat de ceilalți doi de ce nu le-a făcut și lor un năvod, Achilas le-a răspuns: „Pe voi v-am refuzat și nu v-ați mâhnit, pentru că n-am timp. Acesta însă, dacă refuz, va spune: <<A auzit bătrânul de păcatul meu și de aceea n-a vrut să-mi facă>>. Și îndată rupem legătura! I-am ridicat sufletul, pentru ca un asemenea om să nu fie copleșit de întristare.” Discriminarea este incompatibilă cu spiritul creștin.

Dacă în Europa de Est și în societățile tradiționale homosexualii sunt abuzați, ceea ce constituie extrema dreaptă, în Occident se ajunge la extrema stângă, homosexualitatea fiind considerată un lucru firesc. Or, ambele extreme sunt problematice și niciuna nu trebuie ignorată de Biserică. Cu toate acestea, în mediul nostru ortodox, se vorbește mult contra extremei stângi, dar nu și contra extremei drepte.

Din inimă sau din obligație?

Esența vieții creștine nu este citirea formală a unor rugăciuni din carte, ci trăirea liberă cu iubire, mulțumire și laudă adusă lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel zice că decât să dăm multă milostenie cu sila, pentru că ne-am simți obligați, mai bine să dăm mai puțin, dar din inimă: „Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună.” (2 Corinteni 9:7) Cred că la fel trebuie să stea lucrurile cu rugăciunea și cu postul. Iar preoții trebuie să înceteze să-și aroge prea multă autoritate, să-l facă pe credincios să se simtă obligat să-și asume ceva sau să se poarte de parcă ar fi infailibili în interpretare. Credinciosul trebuie să se dezvolte în mod liber, din inimă, nu tiranic, nu din obligație. Sfântul Sofronie Saharov spunea: „Orice se face cu de-a sila, fără dragoste și libertate, nu poate intra în veșnicia lui Dumnezeu.”

Oamenii au fost creați să fie unici în felul lor, cu talente diferite și căi diferite în viață. În ortodoxia zilelor noastre se pune însă mult accent pe ascultarea de duhovnic și asta în detrimentul libertății. Or, succesul spectaculos al națiunilor protestante se datorează inclusiv accentului pus pe libertatea și inițiativa individuală.

O abordare de luat în seamă a rolului duhovnicului o are vloggerul ortodox Ion Andronache: „În Biserica creștină a primelor secole nu erau duhovnici. Aceștia au apărut în perioada dezvoltării monahismului. Primii monahi locuiau în pustie și în urcușul acesta duhovnicesc, în asceză multă, aveau nevoie de povățuitor cu experiență... Monahii au influențat foarte mult viața Bisericii, astfel că laicii au importat foarte multe practici, deprinderi și rânduieli ale monahilor. Astăzi, mulți creștini sunt în căutarea duhovnicilor cu experiență, celor care vor răspunde la toate întrebările lor și le vor da sfaturi pentru situațiile și problemele vieții. În special sunt căutați monahii bătrâni... Cum poate un monah să se impună ca povățuitor pentru cupluri și familii cu copii dacă el niciodată n-a fost căsătorit și n-a avut copii? Deci are experiență personală zero. În Biserica Ortodoxă, creștinii laici nu sunt obligați de a avea duhovnic. Când cineva devine membru al comunității creștine, el nu trebuie să caute un duhovnic, ci trebuie să-L caute pe Hristos. Iar pentru a-L primi pe Hristos în inimă, nu sunt necesare recomadări speciale. În Evanghelie totul este scris... Și dacă totuși mergeți la un duhovnic, trebuie să conștientizăm că el nu poate fi competent în orice tip de întrebări. Duhovnicul nu este specialist în toate domeniile, nu rezolvă probleme familiare, nici cele profesionale, nici cele de sănătate sau cum se educă copiii. Un duhovnic, chiar dacă este sfânt, nu poate avea sfaturi bune în toate domeniile. Cu părere de rău, unii duhovnici exagerează și impun laicii la ascultare. Povățuirile duhovnicului nu trebuie luate ca pe niște porunci sau neîndeplinirea lor ca fiind păcat. Laicii nu au depus votul ascultării, pe care îl depun monahii, adică laicii nu pot fi învinuiți de neascultarea unui duhovnic. Povățuirea duhovnicească se bazează pe libertate, căci Dumnezeu l-a creat pe om liber. Rolul duhovnicului constă nu în indicațiile ce trebuie să facă creștinul și ce nu, ci să învețe pe creștin singur să aleagă în baza unui discernământ. Deseori duhovnicii impun pe creștini să le îndeplinească voia lor, făcând din ei niște clone ale lor, iar în caz contrar sunt învinuiți de neascultare, respectiv păcat. Dacă faci neascultare, ești învinuit de păcatul mândriei, trufiei și iubirii de sine. Acești duhovnici controlează și manipulează viețile oamenilor, crezând că fac bine și convingându-i pe creștini că asta e ceea ce trebuie să facă. Însă asta este grav și absolut greșit. Dumnezeu ne-a creat pe noi oamenii astfel încât să fim toți diferiți, să arătăm diferit, să gândim diferit, să acționăm diferit, să trăim diferit și să iubim diferit. Fiecare dintre noi are o relație a sa cu Dumnezeu, o relație individuală, autentică. Nu putem avea intermediari în această relație, pentru că dacă am avea ea deja nu ar mai fi autentică.”

Cantitate vs calitate

Biserica Ortodoxă trebuie să se detașeze de ultratradiționalism și formalism. Un homosexual care vede că biserica este atât de obsedată de el nu va dori să devină membru al acesteia. În ortodoxie, dacă cineva propune introducerea scaunelor în biserică (cu excepția Bisericii Greciei, unde sunt scaune) sau eliminarea obligativității posturilor, ori scurtarea slujbelor, riscă să fie luat de prost sau chiar demonizat și catalogat ca eretic. Dar ce se întâmplă dacă la slujbă vin oameni foarte obosiți sau săraci fără adăpost neodihniți? Eu cunosc cazuri de preoți ortodocși care se așează pe scaun în altar în timpul Liturghiei, și nu e nimic greșit aici, dar de ce să nu aibă mirenii același drept? De ce să dogmatizezi rânduielile de post când Vicențiu de Lerin a afirmat că adevărul de credință este ceea ce s-a crezut întotdeauna, pretutindeni și de către toți? Or nici actualele rânduieli de post, nici ritul bizantin, nici alte tradiții din ortodoxie, n-au existat dintotdeauna și pretutindeni în biserică.

În literatura românească despre țărani din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea se vorbește despre starea țăranilor, fiind menționat faptul că ei erau foarte slabi din cauza că nu aveau ce mânca, iar faptul că țineau post îi slăbea și mai mult. Aceasta te face să te întrebi din nou dacă e firesc să-i oblige clerul pe credincioși la atâtea posturi? Or, Biserica Catolică a eliminat obligativitatea postirii de la majoritatea alimentelor cu excepția cărnii; acolo, credinciosului i se permite să postească și de la alte alimente, dar aceasta nu este o obligație.

În ortodoxie se face confuzie între rânduieli și obiceiuri, pe de o parte, și dogme, pe de altă parte. Așadar, în ortodoxie se pune accent pe cantitate în detrimentul calității. Oamenii sunt puși să citească rugăciuni din carte (chiar dacă nu pot, cum e cazul la care m-am referit m-am sus), să stea în picioare în biserică, să țină toate posturile, dar în schimb, stăm prost când e vorba de misionarism, iar credincioșii noștri nu se impică activ în viața cetății, nici măcar de dragul tradiției creștine, fapt văzut din eșecul Referendumului pentru familie din România, nu se face cateheză înainte de botez, ajungându-se din acest motiv la faptul că sunt oameni care nu știu, de pildă, că relațiile sexuale din afara căsătoriei constituie păcate. Așadar, în ortodoxia de azi se trăiește nu sub semnul lui „cât mai eficient”, ci a lui „cât mai mult și mai greu”, ultimul fiind confundat cu primul. În loc ca iubirea să vină din libertate, ea vine din obligație, dar aceasta nu mai e iubire.

În liceu, cu ocazia unei lucrări despre creștinism pe care am prezentat-o în fața clasei, o colegă mi-a spus că ortodoxia este cea mai riguraosă credință și că există o singură biserică ortodoxă în Chișinău unde îi place să se ducă (nu zic care, ca să nu înceapă atacuri stupide împotriva ei), pentru că în restul bisericilor din Chișinău nu se simte tratată astfel încât să fie înțeleasă. O altă colegă de-a mea a iubit o perioadă ortodoxia, considerând-o cea mai pură credință, dar până la urmă s-a lepădat de ea, pe motiv că e „cea mai grea religie”. Or, cum să nu ajungă un copil sau un adolescent la o atare concluzie, în momentul în care site-urile ortodoxe promovează rigori care nu țin de dogmă, precum pravila de rugăciune sau ideea că e păcat să glumești.

Într-adevăr, la noi preoții pot fi atât de închistați în litera regulilor religioase, încât omul ajunge să nu se simtă înțeles. Dacă se ajunge să fii atât de formalist încât cineva care nu poate citi pravila de rugăciune să fie obligat s-o citească, doar de dragul „tradiției” și „rânduilelii”, înseamnă că Biserica noastră are o problemă. Și în protestantism există curente de un rigorism mai accentuat, dar nu se ajunge la formalismul din Biserica Ortodoxă. Pe mine nu m-ar mira ca peste vreo 50 de ani, când cel puțin o parte dintre țările ortodoxe vor ajunge la același nivel de prosperitate ca Occidentul de azi, nivelul de religiozitate din aceste țări să fie chiar mai scăzut decât în Vest, tocmai pentru că oamenii se vor sătura de formalism inutil.

Am cunoscut catolici și cred că, în catolicism, oamenii se simt mai liberi decât în ortodoxie. Acolo preotul nu cere de la oameni să îndeplinească rigori formale. Or, ortodoxia nu va mai redeveni un pol civilizațional, cum a fost în epoca bizantină, dacă nu se va lepăda de formalism. Credinciosul care se roagă citind din carte ajunge să se roage ca un robot, iar nu din inimă.

Dar de ce unii ortodocși cu patimi mai mari (beție, droguri etc.) și nu numai, se convertesc la protestantism? Aceștia o fac, desigur, nu din convingeri dogmatice. Ci pentru că, în opinia mea, la protestanți spiritul comunitar este mai dezvoltat, acolo simțindu-se susținerea socială, în timp ce la ortodocși omul se simte singur în Biserică, iar pastorii sunt mai apropiați de credincioși decât preoții ortodocși; și, în plus, nu există atâta formalism.

Paranoia conspiraționistă și antivaccin

O altă problemă din Biserica noastră este credința în teorii ale conspirației de tip „evreii/masonii conduc lumea”, iar de aici vine demonizarea Occidentului, a lumii moderne, precum și neîncrederea în vaccinuri. Or, faptul că anumiți reprezentanți ai Bisericii susțin în predici lupta antivaccin este un fenomen foarte periculos, întrucât, chiar dacă există cazuri de reacții adverse la vaccinuri, acestea sunt excepții, pe când respingerea vaccinurilor duce la îmbolnăviri grave, la răspânidea epidemiilor și a mortalității. Așadar, cei ce predică contra vaccinurilor se fac vinovați de crime! De altfel, majoritatea medicilor și specialiștilor în medicină consideră că vaccinurile sunt eficiente și necesare. Există, e adevărat, vreo doi medici creștin-ortodocși în România, care au scris cărți împotriva vaccinurilor, dar argumentele lor au fost demontate, dovedindu-se a fi bazate pe informații neverificate (a se vedea aici și aici). De menționat că Patriarhia Română s-a delimitat, prin purtătorul ei de cuvânt, de mișcarea antivaccin.

Iar a spune că evreii/masonii conduc lumea îmi pare o idolatrizare a acestora, întrucât atunci când zici că evreii/masonii sunt păpușari care dirijează evenimentele politice mondiale înlocuiești pronia divină cu pronia iudeo-masonilor. Or, dacă evreii conduc lumea, atunci cum se face că majoritatea țărilor (inclusiv cele democratice) nu vor să recunoască Ierusalimul drept capitală a Israelului? Cele mai populare site-uri ortodoxe românești care susțin teorii ale conspirațiilor sunt administrate de anonimi, care nu e exclus să fie plătiți de ruși în scopul de a demoniza Occidentul.

Administratorul unui site de acest fel, destul de popular, un neisprăvit care face pe teologul și sperie lumea punând canoane pe blog (deși nu are autoritatea teologică de a le interpreta) și este obsedat de cipuri (ajungând până într-acolo încât să considere că acceptarea pașapoartelor biometrice este lepădare de credință), s-a dovedit a fi un infractor ordinar care acum câțiva ani a fost prins și dus la închisoare. Aceasta, după o perioadă în care s-a ascuns de poliție, timp în care promova pe blog paranoia conspiraționistă și obsesia anti-cip, crezând că are o misiune duhovnicească (de fapt, în conformitate cu porunca biblică de a ne supune legilor stăpânirii omenești, misiunea lui duhovnicească era de a sta la închisoare), a fost arestat. Deși nici chiar el nu a negat că a comis infracțiunile respective, adulatorii săi forumiști au ajuns să-l considere victimă a „sistemului”. Infractorul în cauză opina că în cazul în care îți iei un pașaport biometric te faci vinovat de păcatul apostaziei, bazându-se pe autoritatea marelui duhovnic român Justin Pârvu și argumentând că un om sfânt nu poate greși în ceea ce spune. Penibilul blogger consideră că Soarele se învârtește în jurul Pământului doar pentru că așa au considerat toți Sfinții Părinți din primul mileniu și că omul n-a ajuns pe Lună pentru că astronauții respectivi ar fi fost masoni. Culmea, sunt oameni educați care iau în serios asemenea năzbâtii!

Concluzii

Este acest articol o polemică ateistă sau protestantă împotriva Bisericii Ortodoxe? Sigur că nu. Subsemnatul este un creștin-ortodox, care critică anumite aspecte din Biserică. N-am criticat deloc preceptele ortodoxe, ci anumite aspecte ce țin de obiceiuri și rituri. Consider că ortodoxia a păstrat, la nivel teoretic, nealterate adevărurile creștinismului, este confesiunea creștină cea mai corectă din punct de vedere dogmatic. Pe de altă parte, la nivel practic, este cea mai formalistă și mai inactivă civic dintre confesiunile creștine, iar această stare trebuie schimbată.

Indubitabil, Biserica Ortodoxă are merite imense. Este Biserica care a stat la baza strălucitei civilizații bizantine, una mai dezvoltată decât cea occidentală și care a influențat-o pe aceasta din urmă. (De pildă, Renașterea italiană a fost precedată și influențată de Renașterea elenică bizantină). A dat o mulțime de oameni de cultură, filosofi, poeți, scriitori de seamă, precum Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschin, Nikolai Berdiaev sau Feodor Dostoievski. Tot Biserica Ortodoxă a avut un rol fundamental în cristalizarea conștiinței naționale a neamului româneasc și în făurirea României Mari.

Dar faptul că această Biserică a păstrat nestricată dogma creștină, a dat oameni extraordinari și are  merite istorice, nu înseamnă că credinciosul, ca tot omul, nu are dreptul să gândească liber și critic, atâta timp cât nu trece de limitele adevărului de credință.