miercuri, 27 februarie 2019

Alegerile parlamentare și Unirea sau ce au de învățat unioniștii basarabeni de pe urma scrutinului din 2019


Pe 24 februarie 2019 au avut loc alegeri parlamentare în Republica Moldova. Pentru prima dată în istoria țării, alegerile sau desfășurat conform sistemului electoral mixt, 50 de deputați fiind aleși pe circumscripții uninominale, iar 51 – pe cea națională. Deputații din circumscripția națională au fost aleși printr-un singur tur, fapt ce a favorizat partidul de guvernământ – Partidul Democrat –, o formațiune veche, cu o experiență politică bogată și puternic ancorată în structurile locale.

Pe circumscripția națională, rezultatele au fost următoarele: Partidul Socialiștilor (PSRM) 31.15%, Blocul ACUM 26.84%, Partidul Democrat (PDM) 23.62%, Partidul Șor (PPȘ) 8.32%. Dacă pe circumscripția națională, PSRM este pe primul loc, PDM este la egal cu aceștia în cursa pentru circumscripțiile uninominale. În total, PSRM a obținut 35 de mandate, PDM – 30, ACUM – 26, PPȘ – 7.

Pe lângă aceste patru grupări care au trecut pragul electoral, pe circumscripția națională au candidat patru partide unioniste – Partidul Liberal (PL), Partidul Democrația Acasă (PDA), Mișcarea Populară Antimafie (MPA), Partidul Național Liberal (PNL) – însă nici unul dintre acestea n-a întrunit suficiente voturi pentru a intra în Parlament. Cu excepția Mișcării Populare Antimafie, aceste formațiuni politice, precum și câțiva candidați independenți unioniști au candidat și în circumscripțiile uninominale, dar  nici una dintre ele nu a reușit să obțină un rezultat suficient pentru a intra în Parlament.

Partidul Unității Naționale, formațiune politică unionistă nouă, al cărei președinte de onoare este Traian Băsescu, nu a participat la aceste alegeri, susținând blocul ACUM sub pretextul să nu  câștige PSRM, partid pro-rus, al cărui reprezentanți au declarat că vor interzice unionismul, ceea ce anunța o politică antiromânească mai agresivă decât cea a  Partidului Comuniștilor, care a guvernat Republica Moldova în anii 2001-2009. Să nu uităm că fruntașii PSRM, inclusiv președintele Republicii Moldova Igor Dodon, sunt foști membri ai Partidului Comuniștilor (PCRM), formațiune politică care a instaurat o cvasidictatură, iar în 2009 a ajuns să comită crime pentru a intimida opoziția. Numai Alexandru Cimbrinciuc, vicepreședinte PUN, a candidat  ca independent pe circumscripția nr. 7.

Desigur, scorul electoral al partidelor unioniste nu reprezintă nici pe departe numărul unioniștilor din Republica Moldova, care este mult mai mare. Conform unui șir de sondaje, aceștia ar constitui în jur de 30% din totalul populației. „Statalismul” și „moldovenismul primitiv” al unei bune părți din populația țării se explică prin propaganda sovietică antiromânească, care a fost continuată în timpul regimului comunist din anii 2000, când, de pildă, cuvântul „român” era cenzurat la televiziunea publică și în instituțiile de presă controlate de guvernarea Voronin. Și după 1990, până în prezent, moldovenii continuă să fie imbecilizați prin propaganda posturilor de televiziune din Rusia, care sunt privite în toată țara.

O bună parte dintre unioniști au preferat să voteze util. Cu alte cuvinte, au optat pentru partidele care au avut șanse să intre în Parlament. Majoritatea se pare că a preferat Blocul ACUM, pentru  a împiedica preluarea puterii de PSRM și a sancționa caracterul oligarhic ce i se atribuie PDM. Situația a fost și mai problematică pe circumscripțiile uninominale, deoarece candidații trebuiau să câștige din primul tur, iar o dezbinare a dreptei ar fi dat mai multă apă la moară stângii. Prin urmare, votul util părea necesar și în aceste condiții.

Deși erau conștienți că nu au șanse mari, cel puțin o parte dintre unioniști au considerat că e nevoie să participe la alegeri pentru a promova mesajul Unirii. Dezbinarea mișcării unioniste le-a jucat însă festa. După cum am spus, la scrutin au participat patru partide care se pronunță pentru reîntregirea națională românească. Și iarăși, nu e prima dată când, dintre formațiunile unioniste, cel mai slab scor la alegeri îl ia Partidul Național Liberal - Moldova. Acesta din urmă dă dovadă, fie de orgoliu, fie de interese ascunse. De pildă, la alegerile locale anticipate din Chișinău, din 2018, candidatul PNL l-a atacat și denigrat în timpul dezbaterilor electorale pe candidatul PUN, Constantin Codreanu. Până la urmă, partidul s-a umplut de penibil, candidatul său luând cel mai mic scor dintre candidații unioniști la alegerile respective. PNL, de altfel, a părăsit în scurt timp Convenția Euro-Unionistă, fondată de Anatol Țăranu și Valentin Dolganiuc în toamna 2018, eschivându-se de la orice efort de promovare a unor candidați unioniști comuni.

Unioniștii au fost dezbinați și pe circumscripțiile uninominale. Pe unele dintre acestea au concurat cel puțin doi candidați unioniști. Pe circumscripția 50 Europa de Vest, deși a candidat Vasile Călmățui din partea PL, au intrat în cursă alți doi unioniști, Gheorghe Bobeica – candidat independent, și Gheoghe Furdui – din partea PNL. În schimb, Partidul Democrația Acasă a avut înțelepciunea să se abțină de a concura în mod inutil cu V. Călmățui în zona respectivă.

Așadar, unul dintre cele mai importate lucruri pe care unioniștii trebuie să le învețe din aceste alegeri este că înainte de a face Unirea, trebuie să se unească între ei. Este necesară înființarea  unui front comun unionist, întrucât participarea mai multor candidați unioniști creează, în ochii electoratului, impresia de slăbiciune. Unirea face puterea, spune o vorbă românească.

Un alt lucru important de înțeles este că Unirea impune un spirit de jertfă. Politica necesită pasiune. Aceasta, vorba politicianului român Mihai Neamțu, nu este o distracție, ci efort și oboseală. Or spiritul de sacrificiu include renunțarea la ambiții nemăsurate.

Așadar, fiecare partid unionist trebuie să fie gata, la următoarele alegeri, să renunțe la propriul orgoliu, pentru a susține un front unionist comun sau un alt partid unionist. Bunăoară, PL și PNL trebuie să fie gata să renunțe la mândria de a  avea o anumită vechime, pentru a sprijini, dacă într-adevăr văd în Unire un ideal sfânt, alte formațiuni politice unioniste.

De asemenea, este nevoie de mai mult lucru pentru a se face publicitate de partid în teritoriu. Conform unui sondaj din 2016, jumătate din populația Republica Moldova ar dori Unirea în cazul în care aceasta le-ar rezolva cel puțin o parte dintre problemele materiale. În această privință, se pot distribui în țară pliante și ziare, în care să se explice, printre altele, avantajele materiale ale Unirii. Oameniitrebuie ajutați să cunoască istoria, precum și faptul că de pe urma Unirii voravea doar de câștigat. Blocul ACUM, format din două formațiuni politice noi, a reușit să aibă un procent mare datorită faptului că a știut să lucreze cu oamenii. Partidele care au ajuns în Parlament au avut succes pentru că au avut abilitatea să atragă lumea. Dar pentru aceasta e nevoie de muncă.

Or, impresia mea e că unioniștii își reduc lupta pentru cauza românească la discuții la o cafea despre Unire cu amicii. Prin lipsa dorinței de a lupta cu dificultățile se explică, de pildă, numărul relativ mic de oameni care a participat la Adunarea Centenară de la Chișinău pe 1 septembrie 2018. Dar cauza Unirii cere și efort, nu doar vise romantice și vorbe între prieteni. Consider că un unionist autentic ar fi trebuit să parcurgă și sute de kilometri pentru a participa la respectiva manifestație. La fel, un unionist din diasporă trebuie să facă efort să participe la alegeri, chiar dacă secția de votare s-ar afla la o distanță relativ mare. Implicarea civică este un element esențial.

Unioniștii trebuie să renunțe la jumătăți de măsură, la strategia depășită de timp de a vota partide proeuropene, dar stataliste, în speranța că acestea se vor converti treptat la unionism. Practica infirmă asemenea calcule. Odată ajunse la putere, acestea plătesc tribut birocrației care nu are un alt interes decât să perpetueze puterea pe care o deține.

Rezultatul  alegerilor de la 24 februarie 2019  nu este, desigur, o tragedie. Partea plină a paharului e că Rusia a pierdut bătălia pentru putere. De asemenea, nu se poate spune că nu vor fi unioniști în viitorul Parlament. Dacă Partidul Socialiștilor este pur moldovenist, iar Partidul Șor, deși nu are o orientare politică oficială, este succesorul unui partid pro-rus și are niște fruntași care nu știu limba română, o parte dintre viitorii deputați ce reprezintă Blocul ACUM și PDM-ul sunt unioniști, deși nici una dintre aceste formațiuni politice nu și-a asumat unionismul ca doctrină oficială.

Așadar, dacă în epoca Diacov-Lupu, Partidul Democrat s-a manifestat printr-un moldovenism pur (Marian Lupu, fost președinte PDM, ca și alți membri ai acestui partid, fiind foști membri PCRM, grupare politică moldovenistă), în ultimii ani, această formațiune politică a adoptat o coloratură ușor proromânească. Este clar că oligarhul Vladimir Plahotniuc nu va dori Unirea, pentru a nu pierde puterea, dar este cert că PDM are facțiuni unioniste. Și în blocul ACUM sunt unioniști, dar un număr de personaje-cheie ale acestei grupări sunt stataliști. Cel mai de seamă exemplu în acest sens este Andrei Năstase, care a declarat foarte clar la un post de televiziune din Rusia că nu va susține Unirea.

Regretatul jurnalist basarabean, Constantin Tănase, a zis că Republica Moldova va fi românească sau nu va fi deloc. Într-adevăr, acest veac este timpul în care moldovenii de la est de Prut trebuie să aleagă între calea românească și calea fals statalistă, adică un drum care nu duce nicăieri. Ultima opțiune este împotriva naturii, de vreme ce toată elita intelectuală basarabeană a afirmat și afirmă că suntem, vorba lui Eminescu, români și punctum. Însuși autorul imnului Republicii Moldova, Alexei Mateevici, s-a considerat român; și, în plus, avem o origine, o istorie, o limbă și o cultură comună cu frații de peste Prut.

Unioniștii, atât cei din zona politicului, dar și oamenii de rând, trebuie să fie activi și uniți întru promovarea idealului lor. Altfel, din cauza dezbinării și a atitudinii neserioase, Unirea nu va mai avea loc. Dacă ținem cu adevărat la refacerea României Mari, atunci alegerile parlamentare din 2019 trebuie să fie ultimul scrutin electoral în care mișcarea unionistă participă divizată în mai multe bucăți. Nu poate fi Unire fără unitate. Să luptăm să îndeplinim visul tuturor unioniștilor, inclusiv al regretatului  Grigore Vieru, cel mai mare poet român din Basarabia, de a da jos hotarul de la Prut.



luni, 11 februarie 2019

Contra formalismului ortodox sau o privire critică asupra ortodoxismului contemporan


Acest articol nu este o critică a Bisericii Ortodoxe sau a dogmelor ortodoxe, ci a unor practici și accente din ortodoxismul zilelor noastre, din perspectiva unui creștin-ortodox care cunoaște Biserica din interior.

La ce duce dogmatismul excesiv

Am cunoscut un caz din mediul creștin-ortodox din Chișinău care m-a indignat: unui adolescent îi venea greu să se roage, întrucât din cauza unor obsesii îi era frică să se roage mai ales conform rânduielii din cărțile de rugăciuni. De asemenea, întâmpina dificultăți la citirea rugăciunilor din cartea de rugăciuni. În două cazuri când a vrut să se împărtășească, la doi preoți diferiți, a încercat să le explice că nu poate citi rugăciunile înainte de împărtășanie și le-a cerut să-i permită să se roage cu propriile cuvinte. Cu toate acestea, preoții l-au îndemnat să se roage după carte, că așa cere „rânduiala”. Adolescentul, ajuns acasă, considerând că ascultarea de duhovnic este obligatorie și temându-se să nu se împărtășească spre osândă, s-a chinuit două ore să citească din carte, dar a reușit să lectureze doar câteva propoziții din prima rugăciune. A ascultat de s-a rupt. Cele două ore au fost o adevărată teroare.

Biserica Ortodoxă este una dintre cele mai tradiționaliste confesiuni creștine. O bună parte din cler dogmatizează tradiții care au apărut târziu și care nu țin de dogma ortodoxă. Un exemplu este chiar acest caz. Preoții au fost atât de închistați în regulile bisericești, încât au pierdut empatia pentru om și au supus o persoană care nu poate citi rugăciuni unei adevărate tiranii. După o perioadă, pentru că nu făcea față situației, tânărul a hotărât să se detașeze de credință, cel puțin pentru un timp.

Dogmatizarea pravilismului

Cei doi preoți – și nu sunt singurii – a dogmatizat pravilismul ortodox. În Biserica Ortodoxă există obiceiul de a citi dimineața, seara și înainte de împărtășanie un grup de rugăciuni conform rânduielii din carte. Sunt aceste rânduieli dogme? Desigur că nu. Aceste rânduieli au apărut destul de târziu, în cel de-al doilea mileniu creștin. Nici Scriptura, nici sinoadele ecumenice nu-i cer omului o atare pravilă de rugăciune. Totuși, preoții noștri sunt în majoritatea lor atât de conformiști, încât oricâte argumente teologice le-ai aduce, tot nu vor renunța la convingerile lor.

Sfinții Părinți din primul mileniu nu au cerut o pravilă de rugăciune de la oameni. Ba din contra, au zis că nu mulțimea cuvintelor în rugăciune este importantă. Când o femeie i-a pus o întrebare Sfântului Teofan Zăvorâtul (sec. al XIX-lea) despre rugăciunile de dimineață și de seară, sfântul i-a răspuns că dacă rugăciunea este sinceră, dacă omul mulțumește lui Dumnezeu pentru cele bune și rele, nu este obligatoriu ca să se roage ca la carte.

Or, am impresia că preoții noștri se conduc după princpiul „cât mai mult și cât mai greu”, fiind gata să tiranizeze omul doar de dragul împlinirii „rânduielii tradiționale”.

Preotul, duhovnicul nu este un guru. El de asemenea poate greși. Este o abordare eretică să-l investim cu infailibilitate. Credincioșii nu trebuie să asculte orbește de duhovnic, deoarece și el este om, ci să aibă încredere și în propria rațiune. Și Sfinții Părinți au greșit și s-au contrazis între ei pe anumite subiecte. Un exemplu este pedeapsa cu moartea, pe tema căreia scriitorii creștini din mileniul I s-au contrazis, unii sfinți susținând chiar pedeapsa capitală pentru eretici. Sf. Nicodim Aghioritul a considerat că iertarea păcatelor nu este posibilă fără spovedanie, deși alți Sfinți Părinți au considerat că există mai multe căi de a obține iertarea păcatelor, nu doar mărturisirea, iar primii creștini aproape că nu se spovedeau.

Voci ortodoxe care privesc critic ultraconservatorismul ortodoxist

Totuși, există voci în ortodoxie, se pare că nu foarte multe, care critică anumite aspecte din viața bisericii. Ei nu critică dogma (deci nu sunt eretici), ci unele aspecte ce țin de rit și organizare. Din acest motiv, ajung să fie considerați liberali, reformatori, iar propunerile lor de „reformă” se ajunge să fie considerate lumești.

Un exemplu în acest sens este Părintele teolog american Alexanderi Schememann. Acesta, printre altele, a susținut că în ortodoxie lipsește autocritica și problema este văzută mereu în exterior: în catolici, musulmani etc. De asemenea, el a criticat faptul că reprezentanții ortodoxiei au mereu tendința de a se opune schimbării: „În realitate, lumea ortodoxă nu mai este atât de interesată de dogme sau de conținutul credinței. Este mai degrabă o negare a schimbării ca mod de viață. O nouă situație este rea tocmai pentru că este nouă.” Or, deși în vremea noastră Biserica Ortodoxă se opune radical schimbării, nu așa a fost în primul mileniu, când în Biserică s-a dezvoltat cultul, teologia, obieciurile și ritul.

Un exemplu: teologul basarabean Petru Pruteanu afirmă că în primele secole, spovedania se făcea o singură dată în viață, la episcop, sau, ca excepție, de 2-3 ori în viață. Mai târziu, s-a permis și preoților să spovedească, taina mărturisirii având loc mult mai des, dar totuși, nu înainte de fiecare împărtășanie, credincioșii nefiind obligați să se spovedească înainte de fiecare euharistie. De exemplu, citind cartea Sfântului Ioan Gură de Aur, „Omilii la Matei”, nu am găsit nimic despre spovedanie sau ascultarea de duhovnic.

În Biserica Ortodoxă a Greciei se păstrează în continuare tradiția de a te împărtăși des, fără a fi nevoie de spovedanie înainte de luarea euharistiei, în cazul în care credinciosul nu are păcate de moarte. Dacă în Biserica Greciei este așa, în restul ortodoxiei este mult mai greu să-i convingi pe preoți să-i lase pe credincioși să se împărtășească fără spovedanie. O explicație a unei atari atitudini cred că este mentalitatea pătrunsă de formalism, care îl face pe om să iubească mai mult litera decât spiritul legii.

Or, teologul Petru Pruteanu este un alt exemplu de preot ortodox nonconformist, care se împotrivește dogmatizării unor tradiții nedogmatice. Într-un articol din 2013, acesta face referire la niște cazuri din Biserica Ortodoxă Română, în care episcopii îi pedepsesc aspru pe preoți pe motiv că respectivii permit împărtășirea săptămânală a credinciosului cu aceeași spovedanie. „Normalitatea este numită de ei „inovație”, iar anormalitatea este numită „tradiție strămoșească”, îi critică Pruteanu pe respectivii ierarhi.

Într-un alt articol, același părinte Petru face referire la anumite „inovații” apărute în Biserica Ortodoxă a ultimelor secole, unele fiind introduse chiar de sfinți: „Gheron Iosif Isihastul este personalitatea care în secolul XX a reînviat practica împărtăşirii zilnice în Muntele Athonului”. „Cuviosul Sofronie de la Essex şi alţi duhovnici contemporani, a venit cu „inovaţia populistă” de a citi rugăciunile de la Liturghie cu voce tare, de a sluji toată Liturghia cu Sfintele Uşi deschise sau de a suprima ectenia pentru catehumeni atunci când ea nu se justifică”. „Dacă „Biserica” a înghiţit muzica corală occidentală şi tablourile religioase renascentiste, de ce să nu admitem că şi alte elemente liturgice ar fi putut să se strecoare sau să rămână în mod nejustificat în acest cult liturgic extrem de complex? În cultul nostru avem elemente introduse în secolele XVI-XVII, care sunt luate drept dogme, dar se ignoră alte elemente mai vechi, pe care „teologia academică” le-a scos la iveală”. „Slujbele şi Tipicul Bisericii nu sunt litere moarte căzute din cer şi chiar Cuviosul Sofronie de la Essex, invocat ca „anti-raţionalist şi deci tradiţionalist”, a rânduit ca în mănăstirea sa să nu se săvârşească Vecernia şi Utrenia, ci să se zică doar „rugăciunea lui Iisus”, rugăciunile la Liturghie să fie citite cu voce tare, iar monahii şi monahiile din obştea sa (aproape mixtă) să se împărtăşească la fiecare Liturghie… A greşit Cuviosul Sofronie? Eu zic că nu, iar dacă a greşit, înseamnă că şi mai mult a greşit părintele Cleopa atunci când a zis că împărtăşirea trebuie luată nu mai devreme de 40 de zile. Cel puţin părintele Sofronie avea temeiuri istorice pentru „inovaţiile” sale, pe când părintele Cleopa nu prea.”

Așadar, au existat chiar sfinți care au introdus așa-zise inovații în Biserică.

De asemenea, teologul Petru Pruteanu critică faptul că în ortodoxie nu se face cateheză înainte de botez și cununie. Din acest motiv, mulți oameni nu au o înțelegere conștientă a credinței.

Spiritul activ din lumea protestantă – necesar în mediul ortodox

Ioan Ianolide, deținut creștin care a suferit în închisorile comuniste, prieten cu Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor”, consideră greșit faptul că Biserica a pus prea mult accent pe rugăciune în detrimentul apostolatului. Or, Biserica Ortodoxă a mileniului II stă mult mai prost la capitolul misionarism decât catolicii și protestanții.

Părintele Ioan Florin, într-un articol scris cu ocazia eșecului Referendumului pentru familie din România, din octombrie 2018, deși dă de înțeles că a votat „da”, critică Biserica Română, printre altele, pentru faptul că dându-se mare susținătoare a familiei, nu se îngrijește de alte probleme ale acesteia, precum catehizarea nașilor înainte de botez și afirmă că unul dintre motivele pentru care credincioșii nu s-au dus la vot este „o pastorație bazată aproape exclusiv pe tradiție, ritual și imagistică facilă”. „Ele nu sunt niște convingeri active în societate, nu lucrează asupra ei, nu s-au transferat unei conștiințe civice, chiar politice, așa cum s-a întâmplat după Reformă în țările din Occident contribuind în timp la edificarea unui set de valori pe care-l recunoaștem și în prezent (cel puțin noi, cei care trăim aici, nu cei care citesc din țară eseuri patetice despre viața în Occident)”, mai spune Părintele.

Și iată că am văzut-o și pe asta: un preot ortodox zice că ortodocșii trebuie să ia exemplu de la protestanți. El nu cere să adoptăm dogmele protestanților, nu zice să credem asemenea protestanților, că împărtășania ar fi un simbol și nimic mai mult, ci să preluăm de la ei anumite lucruri ce țin de organizare.

„Dar – ar spune unii ortodocși – cum noi, care avem credința dreaptă, să preluăm ceva de la sectarii protestanți?” Cum am mai zis, nu e vorba de preluarea dogmelor protestante, ci a unor practici și accente. Unora ca aceștia le răspunde Cuviosul teolog ortodox Sofronie Saharov: „Nu trebuie să gândim: „Ce fac papistașii, să nu fac și eu.” Aceasta este o greșeală – criteriul nostru nu sunt papistașii, ci voia lui Dumnezeu.”

Or, dacă în primul mileniu creștin, ortodoxia a stat la baza celei mai dezvoltate civilizații din Europa acelei perioade – civilizația bizantină –, care a influențat și Occidentul, după cucerirea Constantinopolului de către otomani, creștinii occidentali i-au întrecut pe ortodocși din punct de vedere civilizațional, material și cultural. Situația se explică și prin problemele politice grave prin care au trecut popoarele ortodoxe, dar nu doar prin aceasta, ci și prin faptul că în protestantism se promovează activismul creștin, plus că protestanții au inventat o filosofie care pune accent pe libertatea și inițiativa individuală.

De pildă, politicianul creștin-ortodox român Mihail Neamțu, ajungând într-un sat evanghelic din județul Suceava, a fost impresionat de spiritul foarte activ în care protestanții își promovează credința în viața cetății. Or, faptul că în ziele noastre, țările protestante sunt mai dezvoltate decât cele ortodoxe nu se datorează diferențelor dogmatice, nu faptul că protestanții refuză închinarea la icoane sau cred că euharistia este doar un simbol i-a împins spre evoluție civilizațională, ci spiritul activ și filosofia prin care se remarcă aceștia. Personal, cred că dacă România ar fi fost o țară majoritar protestantă, Referendumul pentru familie ar fi avut succes.

Anul trecut am publicat pe site-ul „Moldova Ortodoxă” studiul „Este Ortodoxia de vină pentru înapoierea popoarelor răsăritene?”, în care am luat apărarea ortodoxiei, dând replică unor istorici care fac legătura dintre ortodoxie  și înapoiere. Țin să specific că nu m-am lepădat de nimic din cele scrise în articolul respectiv. Totodată, caut să nuanțez lucrurile, întrucât chiar căderea culturală, civilizațională și materială a neamurilor ortodoxe după cucerirea Constantinopolului se explică prin problemele politice grave ale acestor popoare, dar nu numai – trebuie să vedem problema și în noi, nu doar în ceilalți.

Activismul civic creștin, bunăoară, participarea la vot, este de asemenea o formă de manifestare a conștiinței creștine. Deoarece votând niște conducători necorupți, care iubesc țara și doresc să-i ajute pe cetățeni să-și rezolve problemele, ajuți întreaga țară, îi ajuți pe săraci să aibă o viață mai ușoară, aceasta fiind tot o formă de milostenie.

„Dracul i-a ajutat pe occidentali să se dezvolte pentru că sunt eretici”, ar spune unii ortodocși. O fi și influența dracului, dar explicația e prea simplistă. Că uite dracul i-a ajutat pe ereticii protestanți să fie mai evoluați decât ereticii catolici, țările protestante fiind mai bogate decât cele catolice. În schimb, dracul i-a dezajutat pe ereticii și pe schismaticii creștini necalcedonieni, care azi sunt, per ansamblu, mai săraci decât ortodocșii. Așadar, să nu ne rezumăm la argumente speculative și nedovedite.

Mai spune Părintele Ioan Florin: „Cu tot efortul unor ierarhi și preoți mai ales din generațiile noi pentru o schimbare în bine a lucrurilor, ortodoxia românească (poate și din cauza constrângerilor istorice) este încă una a formelor trăite între pereții bisericilor, nu o ortodoxie de conștiință evanghelică, exersată să formeze o conștiință civică. Ceea ce i-a făcut pe mulți să observe, încă de demult, că românul este foarte evlavios până iese pe ușa bisericii, după aceea, vorba lui Creangă, „mai aproape-s dinții decât părinții”.  Așa se explică faptul că România este țara europeană cu cele mai multe biserici, cele mai frumoase mânăstiri, cei mai mulți oameni botezați și cununați, cele mai spectaculoase tradiții și sărbători, cele mai lungi pelerinaje la sfintele moaște, dar și cu cei mai mulți copii abandonați, cele mai multe avorturi, cele mai grave forme de violență domestică, corupție, impostură și hoție generalizate, cel mai scăzut nivel de trai și de asistență socială, într-un cuvânt, o țară care a cunoscut frumusețea credinței, dar prea puțin din puterea învățăturii ei.”

Extrema stângă vs extrema dreaptă

Că tot veni vorba de homosexuali, deși homosexualitatea este păcat, Biserica Ortodoxă este ultratradiționalistă când se dezbate acest subiect. Un exemplu constituie demonizarea legii antidiscriminare care a fost votată în Republica Moldova acum câțiva ani. La procesul de demonizare a respectivei legi au participat, e drept, nu doar ortodocșii, ci și baptiștii moldoveni. Or, această lege nu a permis nici căsătoriile homosexualilor, nici parteneriatele civile între gay. Legea respectivă a fost o măsură împotriva izolării homosexualilor de către societate.

 „Dar, ar spune unii, pe homosexuali nimeni nu-i persecută.” Greșit! În societățile noastre est-europene poți fi abuzat emoțional, verbal sau fizic dacă se află că ești homosexual. În liceul din Chișinău în care am învățat, o colegă de școală a fost batjocorită, agresată emoțional și verbal timp de patru ani de colegi, pentru că în clasa a IX-a a trimis poze pornografice iubitului ei, iar acesta a trădat-o. Poți să consideri că ceea ce a făcut respectiva este ceva păcătos, dar nimic nu justifică răutatea. Or, dacă respectiva a fost batjocorită în halul acesta, așa ceva i se poate întâmpla unui homosexual.

În biserică se face mereu tam-tam pe tema homosexualilor, dar n-am văzut să se vorbească prea mult împotriva stigmatizării sociale. Așa cum homosexualitatea este un păcat, tot așa răutatea, batjocura, abuzul emoțional, verbal și fizic sunt păcate împotriva cărora clericii trebuie să predice. Într-o pildă din Pateric, un preot păgân a fost insultat de un ascet, ucenicul Sfântului Macarie Egipteanul, și ca urmare ucenicul a fost bătut rău de clericul păgân; mergând mai departe, păgânul îl întâlnește pe Sfântul Macarie, care îi spune: „Să fii mântuit, să fii mântuit, om obosit.” Ca urmare, păgânul a fost impresionat profund de cuvintele sfântului și se convertește la creștinism. Concluzia lui Macarie este: „Un cuvânt rău îi face răi chiar și pe cei buni, iar un cuvânt bun îi face buni chiar și pe cei răi”. Disprețul social este o problemă gravă, care poate duce la depresie și sinucidere, deoarece cuvântul poate răni și ucide și tot cuvântul poate învia un suflet distrus.

Apostolul Pavel a fost contra stigmatizării sociale. Dacă într-o primă scrisoare către creștinii din Corint, el le cere să dea satanei pe un membru al comunității care trăiește în incest cu „femeia tatălui său”, în următoarea scrisoare afirmă: „Destul este pentru un astfel de om pedeapsa aceasta dată de către cei mai mulţi. Aşa încât voi, dimpotrivă, mai bine să-l iertaţi şi să-l mângâiaţi, ca să nu fie copleşit de prea multă întristare unul ca acesta.” (II Corinteni 2:6-7).

Așadar, stigmatizarea duce la descurajarea și demoralizarea omului, iar cuvântul mângâietor îl eliberează din starea de deprimare. Într-o pildă din Patericul Egiptean, într-o comunitate de asceți, trei bătrâni au venit la avva Achilas, unul dintre care era „cu prost renume”. Fiecare l-a rugat pe avva să-i facă năvod, dar acesta i-a refuzat pe toți, cu excepția ascetului cu renume prost. Întrebat de ceilalți doi de ce nu le-a făcut și lor un năvod, Achilas le-a răspuns: „Pe voi v-am refuzat și nu v-ați mâhnit, pentru că n-am timp. Acesta însă, dacă refuz, va spune: <<A auzit bătrânul de păcatul meu și de aceea n-a vrut să-mi facă>>. Și îndată rupem legătura! I-am ridicat sufletul, pentru ca un asemenea om să nu fie copleșit de întristare.” Discriminarea este incompatibilă cu spiritul creștin.

Dacă în Europa de Est și în societățile tradiționale homosexualii sunt abuzați, ceea ce constituie extrema dreaptă, în Occident se ajunge la extrema stângă, homosexualitatea fiind considerată un lucru firesc. Or, ambele extreme sunt problematice și niciuna nu trebuie ignorată de Biserică. Cu toate acestea, în mediul nostru ortodox, se vorbește mult contra extremei stângi, dar nu și contra extremei drepte.

Din inimă sau din obligație?

Esența vieții creștine nu este citirea formală a unor rugăciuni din carte, ci trăirea liberă cu iubire, mulțumire și laudă adusă lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel zice că decât să dăm multă milostenie cu sila, pentru că ne-am simți obligați, mai bine să dăm mai puțin, dar din inimă: „Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună.” (2 Corinteni 9:7) Cred că la fel trebuie să stea lucrurile cu rugăciunea și cu postul. Iar preoții trebuie să înceteze să-și aroge prea multă autoritate, să-l facă pe credincios să se simtă obligat să-și asume ceva sau să se poarte de parcă ar fi infailibili în interpretare. Credinciosul trebuie să se dezvolte în mod liber, din inimă, nu tiranic, nu din obligație. Sfântul Sofronie Saharov spunea: „Orice se face cu de-a sila, fără dragoste și libertate, nu poate intra în veșnicia lui Dumnezeu.”

Oamenii au fost creați să fie unici în felul lor, cu talente diferite și căi diferite în viață. În ortodoxia zilelor noastre se pune însă mult accent pe ascultarea de duhovnic și asta în detrimentul libertății. Or, succesul spectaculos al națiunilor protestante se datorează inclusiv accentului pus pe libertatea și inițiativa individuală.

O abordare de luat în seamă a rolului duhovnicului o are vloggerul ortodox Ion Andronache: „În Biserica creștină a primelor secole nu erau duhovnici. Aceștia au apărut în perioada dezvoltării monahismului. Primii monahi locuiau în pustie și în urcușul acesta duhovnicesc, în asceză multă, aveau nevoie de povățuitor cu experiență... Monahii au influențat foarte mult viața Bisericii, astfel că laicii au importat foarte multe practici, deprinderi și rânduieli ale monahilor. Astăzi, mulți creștini sunt în căutarea duhovnicilor cu experiență, celor care vor răspunde la toate întrebările lor și le vor da sfaturi pentru situațiile și problemele vieții. În special sunt căutați monahii bătrâni... Cum poate un monah să se impună ca povățuitor pentru cupluri și familii cu copii dacă el niciodată n-a fost căsătorit și n-a avut copii? Deci are experiență personală zero. În Biserica Ortodoxă, creștinii laici nu sunt obligați de a avea duhovnic. Când cineva devine membru al comunității creștine, el nu trebuie să caute un duhovnic, ci trebuie să-L caute pe Hristos. Iar pentru a-L primi pe Hristos în inimă, nu sunt necesare recomadări speciale. În Evanghelie totul este scris... Și dacă totuși mergeți la un duhovnic, trebuie să conștientizăm că el nu poate fi competent în orice tip de întrebări. Duhovnicul nu este specialist în toate domeniile, nu rezolvă probleme familiare, nici cele profesionale, nici cele de sănătate sau cum se educă copiii. Un duhovnic, chiar dacă este sfânt, nu poate avea sfaturi bune în toate domeniile. Cu părere de rău, unii duhovnici exagerează și impun laicii la ascultare. Povățuirile duhovnicului nu trebuie luate ca pe niște porunci sau neîndeplinirea lor ca fiind păcat. Laicii nu au depus votul ascultării, pe care îl depun monahii, adică laicii nu pot fi învinuiți de neascultarea unui duhovnic. Povățuirea duhovnicească se bazează pe libertate, căci Dumnezeu l-a creat pe om liber. Rolul duhovnicului constă nu în indicațiile ce trebuie să facă creștinul și ce nu, ci să învețe pe creștin singur să aleagă în baza unui discernământ. Deseori duhovnicii impun pe creștini să le îndeplinească voia lor, făcând din ei niște clone ale lor, iar în caz contrar sunt învinuiți de neascultare, respectiv păcat. Dacă faci neascultare, ești învinuit de păcatul mândriei, trufiei și iubirii de sine. Acești duhovnici controlează și manipulează viețile oamenilor, crezând că fac bine și convingându-i pe creștini că asta e ceea ce trebuie să facă. Însă asta este grav și absolut greșit. Dumnezeu ne-a creat pe noi oamenii astfel încât să fim toți diferiți, să arătăm diferit, să gândim diferit, să acționăm diferit, să trăim diferit și să iubim diferit. Fiecare dintre noi are o relație a sa cu Dumnezeu, o relație individuală, autentică. Nu putem avea intermediari în această relație, pentru că dacă am avea ea deja nu ar mai fi autentică.”

Cantitate vs calitate

Biserica Ortodoxă trebuie să se detașeze de ultratradiționalism și formalism. Un homosexual care vede că biserica este atât de obsedată de el nu va dori să devină membru al acesteia. În ortodoxie, dacă cineva propune introducerea scaunelor în biserică (cu excepția Bisericii Greciei, unde sunt scaune) sau eliminarea obligativității posturilor, ori scurtarea slujbelor, riscă să fie luat de prost sau chiar demonizat și catalogat ca eretic. Dar ce se întâmplă dacă la slujbă vin oameni foarte obosiți sau săraci fără adăpost neodihniți? Eu cunosc cazuri de preoți ortodocși care se așează pe scaun în altar în timpul Liturghiei, și nu e nimic greșit aici, dar de ce să nu aibă mirenii același drept? De ce să dogmatizezi rânduielile de post când Vicențiu de Lerin a afirmat că adevărul de credință este ceea ce s-a crezut întotdeauna, pretutindeni și de către toți? Or nici actualele rânduieli de post, nici ritul bizantin, nici alte tradiții din ortodoxie, n-au existat dintotdeauna și pretutindeni în biserică.

În literatura românească despre țărani din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea se vorbește despre starea țăranilor, fiind menționat faptul că ei erau foarte slabi din cauza că nu aveau ce mânca, iar faptul că țineau post îi slăbea și mai mult. Aceasta te face să te întrebi din nou dacă e firesc să-i oblige clerul pe credincioși la atâtea posturi? Or, Biserica Catolică a eliminat obligativitatea postirii de la majoritatea alimentelor cu excepția cărnii; acolo, credinciosului i se permite să postească și de la alte alimente, dar aceasta nu este o obligație.

În ortodoxie se face confuzie între rânduieli și obiceiuri, pe de o parte, și dogme, pe de altă parte. Așadar, în ortodoxie se pune accent pe cantitate în detrimentul calității. Oamenii sunt puși să citească rugăciuni din carte (chiar dacă nu pot, cum e cazul la care m-am referit m-am sus), să stea în picioare în biserică, să țină toate posturile, dar în schimb, stăm prost când e vorba de misionarism, iar credincioșii noștri nu se impică activ în viața cetății, nici măcar de dragul tradiției creștine, fapt văzut din eșecul Referendumului pentru familie din România, nu se face cateheză înainte de botez, ajungându-se din acest motiv la faptul că sunt oameni care nu știu, de pildă, că relațiile sexuale din afara căsătoriei constituie păcate. Așadar, în ortodoxia de azi se trăiește nu sub semnul lui „cât mai eficient”, ci a lui „cât mai mult și mai greu”, ultimul fiind confundat cu primul. În loc ca iubirea să vină din libertate, ea vine din obligație, dar aceasta nu mai e iubire.

În liceu, cu ocazia unei lucrări despre creștinism pe care am prezentat-o în fața clasei, o colegă mi-a spus că ortodoxia este cea mai riguraosă credință și că există o singură biserică ortodoxă în Chișinău unde îi place să se ducă (nu zic care, ca să nu înceapă atacuri stupide împotriva ei), pentru că în restul bisericilor din Chișinău nu se simte tratată astfel încât să fie înțeleasă. O altă colegă de-a mea a iubit o perioadă ortodoxia, considerând-o cea mai pură credință, dar până la urmă s-a lepădat de ea, pe motiv că e „cea mai grea religie”. Or, cum să nu ajungă un copil sau un adolescent la o atare concluzie, în momentul în care site-urile ortodoxe promovează rigori care nu țin de dogmă, precum pravila de rugăciune sau ideea că e păcat să glumești.

Într-adevăr, la noi preoții pot fi atât de închistați în litera regulilor religioase, încât omul ajunge să nu se simtă înțeles. Dacă se ajunge să fii atât de formalist încât cineva care nu poate citi pravila de rugăciune să fie obligat s-o citească, doar de dragul „tradiției” și „rânduilelii”, înseamnă că Biserica noastră are o problemă. Și în protestantism există curente de un rigorism mai accentuat, dar nu se ajunge la formalismul din Biserica Ortodoxă. Pe mine nu m-ar mira ca peste vreo 50 de ani, când cel puțin o parte dintre țările ortodoxe vor ajunge la același nivel de prosperitate ca Occidentul de azi, nivelul de religiozitate din aceste țări să fie chiar mai scăzut decât în Vest, tocmai pentru că oamenii se vor sătura de formalism inutil.

Am cunoscut catolici și cred că, în catolicism, oamenii se simt mai liberi decât în ortodoxie. Acolo preotul nu cere de la oameni să îndeplinească rigori formale. Or, ortodoxia nu va mai redeveni un pol civilizațional, cum a fost în epoca bizantină, dacă nu se va lepăda de formalism. Credinciosul care se roagă citind din carte ajunge să se roage ca un robot, iar nu din inimă.

Dar de ce unii ortodocși cu patimi mai mari (beție, droguri etc.) și nu numai, se convertesc la protestantism? Aceștia o fac, desigur, nu din convingeri dogmatice. Ci pentru că, în opinia mea, la protestanți spiritul comunitar este mai dezvoltat, acolo simțindu-se susținerea socială, în timp ce la ortodocși omul se simte singur în Biserică, iar pastorii sunt mai apropiați de credincioși decât preoții ortodocși; și, în plus, nu există atâta formalism.

Paranoia conspiraționistă și antivaccin

O altă problemă din Biserica noastră este credința în teorii ale conspirației de tip „evreii/masonii conduc lumea”, iar de aici vine demonizarea Occidentului, a lumii moderne, precum și neîncrederea în vaccinuri. Or, faptul că anumiți reprezentanți ai Bisericii susțin în predici lupta antivaccin este un fenomen foarte periculos, întrucât, chiar dacă există cazuri de reacții adverse la vaccinuri, acestea sunt excepții, pe când respingerea vaccinurilor duce la îmbolnăviri grave, la răspânidea epidemiilor și a mortalității. Așadar, cei ce predică contra vaccinurilor se fac vinovați de crime! De altfel, majoritatea medicilor și specialiștilor în medicină consideră că vaccinurile sunt eficiente și necesare. Există, e adevărat, vreo doi medici creștin-ortodocși în România, care au scris cărți împotriva vaccinurilor, dar argumentele lor au fost demontate, dovedindu-se a fi bazate pe informații neverificate (a se vedea aici și aici). De menționat că Patriarhia Română s-a delimitat, prin purtătorul ei de cuvânt, de mișcarea antivaccin.

Iar a spune că evreii/masonii conduc lumea îmi pare o idolatrizare a acestora, întrucât atunci când zici că evreii/masonii sunt păpușari care dirijează evenimentele politice mondiale înlocuiești pronia divină cu pronia iudeo-masonilor. Or, dacă evreii conduc lumea, atunci cum se face că majoritatea țărilor (inclusiv cele democratice) nu vor să recunoască Ierusalimul drept capitală a Israelului? Cele mai populare site-uri ortodoxe românești care susțin teorii ale conspirațiilor sunt administrate de anonimi, care nu e exclus să fie plătiți de ruși în scopul de a demoniza Occidentul.

Administratorul unui site de acest fel, destul de popular, un neisprăvit care face pe teologul și sperie lumea punând canoane pe blog (deși nu are autoritatea teologică de a le interpreta) și este obsedat de cipuri (ajungând până într-acolo încât să considere că acceptarea pașapoartelor biometrice este lepădare de credință), s-a dovedit a fi un infractor ordinar care acum câțiva ani a fost prins și dus la închisoare. Aceasta, după o perioadă în care s-a ascuns de poliție, timp în care promova pe blog paranoia conspiraționistă și obsesia anti-cip, crezând că are o misiune duhovnicească (de fapt, în conformitate cu porunca biblică de a ne supune legilor stăpânirii omenești, misiunea lui duhovnicească era de a sta la închisoare), a fost arestat. Deși nici chiar el nu a negat că a comis infracțiunile respective, adulatorii săi forumiști au ajuns să-l considere victimă a „sistemului”. Infractorul în cauză opina că în cazul în care îți iei un pașaport biometric te faci vinovat de păcatul apostaziei, bazându-se pe autoritatea marelui duhovnic român Justin Pârvu și argumentând că un om sfânt nu poate greși în ceea ce spune. Penibilul blogger consideră că Soarele se învârtește în jurul Pământului doar pentru că așa au considerat toți Sfinții Părinți din primul mileniu și că omul n-a ajuns pe Lună pentru că astronauții respectivi ar fi fost masoni. Culmea, sunt oameni educați care iau în serios asemenea năzbâtii!

Concluzii

Este acest articol o polemică ateistă sau protestantă împotriva Bisericii Ortodoxe? Sigur că nu. Subsemnatul este un creștin-ortodox, care critică anumite aspecte din Biserică. N-am criticat deloc preceptele ortodoxe, ci anumite aspecte ce țin de obiceiuri și rituri. Consider că ortodoxia a păstrat, la nivel teoretic, nealterate adevărurile creștinismului, este confesiunea creștină cea mai corectă din punct de vedere dogmatic. Pe de altă parte, la nivel practic, este cea mai formalistă și mai inactivă civic dintre confesiunile creștine, iar această stare trebuie schimbată.

Indubitabil, Biserica Ortodoxă are merite imense. Este Biserica care a stat la baza strălucitei civilizații bizantine, una mai dezvoltată decât cea occidentală și care a influențat-o pe aceasta din urmă. (De pildă, Renașterea italiană a fost precedată și influențată de Renașterea elenică bizantină). A dat o mulțime de oameni de cultură, filosofi, poeți, scriitori de seamă, precum Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschin, Nikolai Berdiaev sau Feodor Dostoievski. Tot Biserica Ortodoxă a avut un rol fundamental în cristalizarea conștiinței naționale a neamului româneasc și în făurirea României Mari.

Dar faptul că această Biserică a păstrat nestricată dogma creștină, a dat oameni extraordinari și are  merite istorice, nu înseamnă că credinciosul, ca tot omul, nu are dreptul să gândească liber și critic, atâta timp cât nu trece de limitele adevărului de credință.


miercuri, 18 aprilie 2018

Este ortodoxia de vină pentru înapoierea popoarelor răsăritene?


Unii acuză ortodoxia de înapoierea popoarelor din Europa de Est. În legătură cu aceasta, să facem o scurtă cercetare a istoriei popoarelor ortodoxe, a situației lor actuale și a perspectivei teologice asupra înapoierii materiale.

Civilizația bizantină

Din secolul IV până la cucerirea Constantinopolului de către occidentali în 1204, ortodoxia a stat la baza unei întregi civilizații: civilizația bizantină sau creștin-ortodoxă. Istoricii (răsăriteni și occidentali) știu că până la cucerirea Constantinopolului, civilizația bizantină, „originală și strălucită”[1], era mai dezvoltată decât cea occidentală din punct de vedere economic, civilizațional și cultural.[2][3][4] Viața urbană din Bizanț era mai dezvoltată decât în Apus, fiind „înfloritoare, cu o activitate artizanală și comercială intensă”.[5] Istoricul Neagu Djuvara, deși consideră că există o legătură între ortodoxie și înapoierea popoarelor est-europene în epoca modernă, scrie că „Bizanțul, la urma urmelor, nu e mai puțin bogat și variat decât Egiptul, Creta, China sau civilizațiile precolumbiene, mai ales dacă ne gândim la scurtimea relativă a ciclului”.[6]

Ortodoxie și catolicism

Însă cineva ar putea riposta: „Până la 1054 nu existau ortodocși și catolici”. Acestora le răspundem că diferențe între Răsăritul și Apusul Europei există încă din secolul IV, nu doar în ce privește doctrina teologică, ci și în ce privește ritul, precum și accentele și filosofia cărturarilor din Bizanț și din Occident. De asemenea, creștinismul răsăritean al secolului IV (doctrina, cultul și ritul) seamănă deja destul de mult cu creștinismul ortodox al zilelor noastre, asemănarea atingând punctul culminant în secolul VII, de atunci neavând loc schimbări semnificative (nu vorbesc de schimbări dogmatice, căci adevărul creștin a fost întotdeauna același, ci de cult, rit și formă). De asemenea, din punct de vedere istoric, civilizația bizantină creștin-ortodoxă își are începuturile în secolul IV.[7] Mai mulți cercetători, precum istoricul italian Guglielmo Cavallo și istoricul român Stelian Brezianu consideră că istoria Bizanțului începe cu domnia lui Constantin cel Mare.[8]

Constantinopolul. Viața urbană

De asemenea, în opinia istoricilor, până să fie cucerit de venețieni, Constantinopolul, capitala Bizanțului, a fost cel mai prosper, mai strălucit și mai populat oraș din Europa.[9][10] Atunci când occidentalii au cucerit Constantinopolul în timpul primei Cruciade, ei s-au minunat de frumusețea orașului. Ovidiu Drâmba notează că „timp de un mileniu” orașul „i-a uimit pe vizitatorii străini prin bogăția lui, prin grandoarea construcțiilor, prin splendoarea comorilor sale de artă, prin luxul bogaților săi cetățeni și prin fastul exorbitant al curții imperiale...”[11] Un exemplu a fost italianul Geoffroy de Villehardouin, care admira Constantinopolul cucerit de musulmani în Cruciada a IV-a. Orașul îi fascina atât pe occidentali, cât și pe musulmani.[12]

Istoricul Adrian Claudiu Stoica afirmă că în Bizanț, spre deosebire de Occident, a avut loc o continuitate a vieții urbane între Antichitate și Evul Mediu, „multe dintre orașe având o existență neîntreruptă. Cu multe secole înaintea Europei Occidentale, în Bizanț s-au dezvoltat breslele... Exista o impresionantă rețea urbană, orașele fiind entități politico-administrative și militare, dar și centre meșteșugărești și comerciale”.[13]

În opinia marelui bizantinolog englez (sec. XX) Steven Runciman, până să fie cucerit de vestici, Constantinopolul a fost „capitala nediscutată a civilizației europene. Timp de unsprezece secole Constantinopolul a fost centrul lumii luminate”.[14]

„Constantinopolul era, în sfârșit, și marele centru de cultură al timpului – și nu numai al Bizanțului. Viața intelectuală pulsa în jurul Universității – fondată în sec. V și reorganizată în sec. IX –, la care veneau să studieze tineri din toate regiunile Imperiului, precum și din alte țări. Profesorii comentau textele poeților și istoricilor antici greci, precum și operele filosofice ale lui Aristotel și Platon. Școala bizantină de drept, vestită în timpul domniei lui Iustinian, a rămas reunită și după organizarea sa din sec. XI. În perioada secolelor IX-XIV, școlile constantinopolitane erau celebre în toată Europa – și influența lor binefăcătoare s-a simțit atât asupra culturii arabe, cât și a culturii occidentale”.[15] Universitatea din Constantinopol avea profesori faimoși și un nivel înalt al învățământului.[16]

De asemenea, „orașul dispunea de mari terme”[17] și „ceea ce îi dădea orașului nota sa generală, ceea ce îi impresiona extraordinar pe vizitatori erau piețele largi, împodobite cu statui antice; era măreția monumentelor publice, eleganța porticelor, luxul palatelor, splendoarea marelui număr de biserici, spațiile verzi atât de odihnitoare”, iar „istoricul cruciadei a IV-a, Geoaffroy de Villehardouin, scria că cei ce nu văzuseră încă Constantinopolul <<nu își puteau imagina că în toată lumea poate exista un oraș atât de puternic>>  – cu zidurile lui de apărare, cu palatele mărețe și marile sale biserici; un oraș care asupra tuturor este suveran”. [18]

Învățământul bizantin

Constantinopolul era și un prestigios centru de învățământ, mulți occidentali venind să studieze la Constantinopol: „Faima școlilor superioare constantinapolitane atrăgea studenți și erudiți și din îndepărtate țări ale Apusului”,[19] scrie Drâmba despre epoca bizantină de după recucerirea Constantinopolului de la latini. „În secolul al XV-lea, a-ți desăvârși studiile la Universitatea Constantinopolului era o dovadă de înaltă calificare intelectuală”.[20]

Un exemplu de renumit profesor bizantin care a avut inclusiv elevi occidentali și asupra cărora a exercitat o mare influență a fost Nichifor Gregoras (1295-1359/60). El a fondat o școală la mănăstirea Chora din Constantinopol.[21]

De luat în seamă că în Bizanț, spre deosebire de Occidentul medieval, profesorii nu erau clerici, motiv pentru care sistemul bizantin era mai bun decât cel occidental, consideră Ovidiu Drâmba. Ne putem întreba: care sistem de învățământ este atunci mai compatibil cu idealul creștin? Unii ar crede că cel occidental. De fapt, în această privință, sistemul bizantin era mai compatibil cu doctrina creștină, deoarece respecta ideea biblică că nu toți oamenii au aceleași daruri (1 Corinteni 12:12) și, prin urmare, Occidentul medieval a greșit prin faptul că nu a conferit mirenilor posibilitatea de a accede în domeniul pedagogic. La fel, în Bizanț, „orașele îi găzduiau pe marii creatori de cultură, spre deosebire de Occident, unde oamenii de litere își găseau adăpost în modeste lăcașuri monastice”.[22]

„Fapt semnificativ pentru o societate progresistă, interesată de valorizarea culturii și educației, dezvoltarea sistemului de învățământ a constituit o preocupare permanentă pentru împărați. Pe baza moștenirii antice, s-a dezvoltat un învățământ de toate gradele adresat tuturor categoriilor sociale, inclusiv fetelor (în secolul V, Theodosius cel Mare a înființat o universitate la Constantinopol, rămasă funcțională până la prăbușirea imperiului), arătându-se un deosebit interes pentru instruirea laicilor, fapt rar întâlnit în Europa Occidentală până în vremea Renașterii italiene. Învățământul public sau privat, finanțat de stat, Biserică sau particulari, era extrem de frecventat, accederea la o funcție fiind permisă, de cele mai multe ori, numai după absolvirea unor studii în domeniu. În învățământul mediu și superior se studiau teologia, neseparată de filosofie, dreptul, dar și științele exacte, medicina... în secolul al IX-lea, la Universitatea din Constantinopol, cursurile facultăților de drept și filosofie deveneau gratuite. Învățământul bizantin era frecventat de numeroși studenți de peste hotare, inclusiv din Occident”.[23]

Știință și inventivitate bizantină

O mostră veritabilă de invenție bizantină este focul grecesc, utilizat în război – cea mai eficientă armă a imperiului roman de răsărit;[24] acesta avea particularitatea de a nu arde în apă.

O altă invenție este telegraful optic al filosofului și savantului bizantin Leon Matematicul: „Între alte invenții minunate, care i se atribuie lui Leon și care împodobeau palatul Constantinopolului, a fost, din informații sigure, telegraful optic. Într-o zi se transmiteau din Tars până la Constantinopol douăsprezece mesaje diferite, unul de fiecare dată, după caz, printr-un lanț de făclii. La receptor, în Constantinopol, se înțelegerea care dintre cele două mesaje a fost transmis (de exemplu: „atac dușman”, „apărare strategică”, „eventuale pierderi” etc. după ora la care se aprindeau făcliile, în acord cu cele douăsprezece diviziuni convenționale ale zilei, pe care le indicau două ceasuri sincronizate – două ceasuri la fel făcute –, unul plasat la emițătorul din Tars și altul la receptorul din Constantinopol.”[25]

De asemenea, mulți savanți bizantini au lăsat posterității lucrări în domeniul matematicii scrise până la cucerirea Constantinopolului de către turci.

Mulțumită unei organizări militare excelente și a unor mari generali, Bizanțul a rezistat în timp.[26] De asemenea, dacă în Occident oamenii ajungeau în funcții doar pe bază de origini, în Bizanț „la demnitățile la funcțiile cele mai înalte și la funcțiile cele mai înalte în stat se putea ajunge prin merite individuale, nu neapărat pe baza originii”, unii împărați bizantini având origini sociale foarte modeste.[27] O altă particularitate care deosebea imperiul răsăritean de Vest a fost că în Bizanț „nu le era interzis accesul evreilor la nici o profesiune”, unele orașe, inclusiv Constantinopolul având mari comunități și cartiere evreiești.[28] Țara dispunea de terme ce „erau organizate, se pare, ca în epoca romană, cu felurite încăperi cu apă caldă, rece sau cu aburi, și unele chiar cu bazine pentru înot; existau în număr mare în orașe (chiar și în mănăstiri de multe ori)...”.[29] Biserica juca un rol social activ, administrând „foarte numeroase instituții de binefacere, răspândite în tot Imperiul – spitale, orfelinate, aziluri de bătrâni, hanuri de popas pentru călători și pelerini...”.[30]

Științele erau foarte prețuite în Bizanț. Anthemios din Tralles, arhitect din sec. VI, însărcinat cu reconstruirea bisericii Sf. Sofia, a fost și matematician, folosind „calcule matematice în construirea cupolei acesteia. Se pare că el a fost primul care a demonstrat științific posibilitatea de a construi oglinzi incendiare (invenție atribuită de tradiție lui Arhimede) nu prin oglinzi sferice concave, ci printr-o ingenioasă combinație de oglinzi plate”, iar matematicianul Georgios Pachemeres (1242–1310) „rezolvă – printre primii – probleme nedeterminate de gradul întâi și formează observații privind teorema pătratului ipotenuzei”.[31]

Să ne referim puțin și la medicină. Alexandros din Tralles a fost un mare medic bizantin care a trăit în sec. VI. „Tratatul său de medicină generală (patologie și terapeutică) a cunoscut o dezvoltare excepțională – fiind tradus în latină, arabă și ebraică – și o faimă constantă în Occident de-a lungul Evului Mediu”, iar medicul Aetios din Armina a avut o vastă enciclopedie medicală în care, potrivit istoricului francez Jean Théodoridès, „găsim primele încercări de localizare cerebrală a bolilor nervoase”. Să-l menționăm și pe medicul Paul din Eghina (sec. VII), a cărui lucrări au fost traduse în arabă „influențând medicina arabilor în domeniile chirurgiei și obstetricii”.[32] De asemenea, asistența medicală a fost o preocupare continuă a împăraților, nobililor, clerului și mănăstirilor din Bizanț.[33]

Pe plan artistic, „tehnica mozaicului atinge în Bizanț un nivel superior tehnicii romanilor”.[34] În ce privește literatura bizantină, aceasta „a avut totdeauna o pleiadă de scriitori de o inteligență și o cultură cu totul remarcabilă”.[35] De asemenea, „numeroase genuri și specii poetice au fost cultivate în Bizanț – poeme didactice, versificări pe cele mai variate teme, epigrame, poezii ocazionale, encomiastice, satirice, povești și legende, poezii <<prodromice>>...”[36] Literatura poetică a fost „foarte abundentă”, un exemplu de poezie născută în Bizanț fiind poezia ritmică, apărută în cadrul cultului liturgic, reprezentantul ei cel mai de seamă fiind Roman Melodul.[37]

Foarte cultivată era arta retoricii: „Aproape că nu exista în Bizanț un teolog sau un predicator care să nu stăpânească toate regulile și trucurile retoricii, pe care o studiase cu cea mai mare atenție: arta oratoriei – al cărei element mai important era metafora – era pentru ei un element apologetic indispensabil, căci adversarii, sofiștii păgâni trebuiau combătuți cu propriile lor arme. În rândurile laicilor, de asemenea: oratorul era un educator înnăscut, un om politic înnăscut și un om de stat înnăscut”.[38][39]

Renașterile bizantine și renașterea italiană

Dacă în Occidentul secolului al XIII-lea a avut loc Renașterea italiană, ca o redescoperire a valorilor culturii antice, în Bizanț aceste valori niciodată nu s-au pierdut, el atestând mai multe renașteri pe parcursul istoriei sale,[40] deoarece imperiul roman de răsărit a păstrat valorile antichității clasice, iar mulți filosofi bizantini au comentat scrierile filosofilor antici. În școlile bizantine se studia literatura grecilor antici,[41] Bizanțul asigurând „continuitatea tradiției elenice”.[42]

Istoricul Adrian Claudiu Stoica afirmă că Universitatea din Constantinopol a fost un loc privilegiat al studierii autorilor antici greci, filosofia lui Platon studiindu-se aici încă din secolul XI și pregătind Renașterea pe care a cunoscut-o Italia în sec. XIV.[43] Cultura antică n-a fost complet pierdută nici în Occident, dar de bogăția ei s-a bucurat în primul rând răsăritul. După ce grecii au recucerit Constantinopolul de la vestici, în Bizanț a mai avut loc o renaștere culturală, renașterea paleologilor, și aceasta în ciuda faptului că imperiul era destul de slăbit, ceea ce demonstrează potențialul cultural al ortodoxiei. Despre această perioadă, istoricul Neagu Djuvara scrie: „Literatura bizantină a ultimelor secole [bizantine] e probabil superioară literaturii occidentale care îi este contemporană și istoria este cultivată cu tot atâta talent ca în secolele precedente. În sfârșit reînnoirea studiilor antice și admirația oarbă față de literatura și filozofia clasică au deschis calea umanismului occidental. Și în această privință, Bizanțul a precedat Italia și a influențat-o puternic”.[44]

Așadar, bizantinii au avut un impact semnificativ asupra Renașterii italiene, umanismul bizantin influențându-l semnificativ pe cel italian.[45][46] După cucerirea Constantinopolului de către turci, mulți cărturari bizantini au fugit în Occident și au devenit instructori ai viitorilor umaniști vestici.[47] De asemenea, bizantinii au adus în Occident multe scrieri ale grecilor antici. Drâmba, în acord cu istoricul francez Louis Bréhier, susține că între occidentalii care au studiat la Universitatea din Constantinopol au fost inițiatori ai Renașterii italiene, care la rândul lor au predat la universitățile occidentale și au adus de la Constantinopol numeroase manuscrise.[48] De asemenea, „contactul culturii bizantine cu literatura, istoriografia, știința, filosofia și arta antică greacă s-a menținut timp de o mie ani – fapt unic în Europa Evului Mediu”.[49] Dar înainte de a influența Renașterea occidentală, școala bizantină a influențat scolastica catolică prin filosoful Ioan Italos, care și-a făcut studiile la Constantinopol și tot aici și-a scris lucrările. Acesta a dat în opera sa o interpretare raționalistă dogmelor creștine. Interpretările sale și-au pus amprenta asupra scolasticii vestice.[50]

Protodemocrația kieveană

O particularitate frumoasă a civilizației ortodoxe o găsim în cultura rusă kieveană. Potrivit lui Martin Sixmith, Novgorodul și încă câteva cnezate kievene au fost precursoare ale democrației, acestea având un sistem participativ în care poporul influența puterea în niște adunări numite vece. A fost „o societate impregnată de cultură și, conform standardelor vremii, liberală”, având „o anumită participare democratică. În special în orașul Novgorod se dezvoltaseră proceduri de guvernare atât de avansate față de restul Europei...”.[51] „Instituții similare existau și la Kiev, și la Pskov.” Istoricul Martin Sixmith afirmă că în Novgorod educația era răspândită, iar dezvoltarea culturală era impresionantă. [52]

Mai târziu, în urma ocupației tătare, multe dintre moravurile mongole au pătruns în firea rusă, una dintre care este autocrația, afirmă același istoric. Așadar, moravurile autocratice și brutale ale rușilor nu își au cauza în spiritul lor bizantin, ci în depărtarea de acesta, în decăderea din spiritul bizatantino-kievean într-unul asiatic.[53] [54] „Dacă modelul Kievului ar fi fost lăsat să se dezvolte, dacă forțele autocrației n-ar fi câștigat în final, Rusia de astăzi ar fi putut arăta altfel.”[55]

Problemele istorice

Istoricul Neagu Djuvara afirmă că Serbia medievală, parte a civilizației bizantine, a atins un grad înalt de cultură.[56] Potrivit aceluiași Neagu Djuvara, faptul că occidentalii s-au dezvoltat remarcabil pe plan cultural la începutul epocii moderne se datorează în bună măsură Bizanțului, care, în timp ce vesticii își construiau frumoasele catedrale, se lupta cu turcii, oprind năvălirea musulmană să ajungă în Europa. Din același motiv, țări catolice precum Ungaria și Polonia, s-au dezvoltat mai slab pe plan cultural, deoarece s-au aflat mai aproape de Imperiul Otoman și au avut mai multe conflicte cu acesta, consideră istoricul.[57] În plus, chiar țările catolice aflate mai aproape de Europa de Est au avut mai multe probleme politice din cauza conflictelor, au continuat să aibă legături de comunicare și culturale cu Occidentul mulțumită faptului că popoarele lor țineau de Biserica Romei, care, spre deosebire de cea ortodoxă, era liberă de stăpâniri străine, motiv pentru care au putut avea o dezvoltare culturală mai intensă decât alte popoare din zona de influență turcă. Un exemplu au fost românii greco-catolici, care au asimilat mai ușor decât ceilalți români valorile iluministe ale epocii nu pentru că erau catolici, ci pentru că prin biserica catolică aveau legături mai puternice cu Occidentul.

Nu doar în perioada atacurilor turcilor, dar și anterior, în mileniul I, Bizanțul a apărat Europa de islam. De pildă, în legătură cu victoriile în războaiele bizantino-arabe, istoricul Ovidiu Drâmba afirmă că acestea „au contribuit substanțial la apărarea civilizației europene...”[58] Istoricul Adrian Claudiu Stoica susține că imperiul bizantin „a stopat avântul extraordinar al invaziei islamului, fiind un veritabil scut pentru Peninsula Balcanică și, poate, pentru întreaga Europă”.[59]


 „Scuze” susținute

Unii consideră că motivele pentru care unele state sunt mai înapoiate, iar altele mai dezvoltate sunt climatul, formele de relief sau modul de a funcționa a limbilor. Unii ca aceștia acuză nu voința omului pentru tăria sau slăbiciunea unui popor, ci climatul, natura sau/și limba. Atunci de ce să nu considerăm că o altă cauză poate fi problemele avute în istorie. În această privință, popoarele creștin-ortodoxe au fost foarte încercate. După cum am menționat anterior, Neagu Djuvara admite că țările occidentale s-au putut dezvolta remarcabil datorită unui mediu ceva mai pașnic, în timp ce Bizanțul se lupta cu musulmanii, și chiar țări catolice, ca Polonia și Ungaria, au fost mai puțin dezvoltate pe plan cultural decât alte părți ale civilizației occidentale în urma confruntărilor cu turcii.

De asemenea, centrul ortodoxiei, Constantinopolul, împreună cu întreg Balcaniul a fost ocupat de turci timp de secole. În timp ce ortodocșii au fost ocupați, Roma, centrul catolicismului, împreună cu majoritatea popoarelor catolice s-au putut dezvolta liber. Celelalte mari centre istorice ale ortodoxiei – Antiohia, Alexandria și Ierusalim – au fost de asemenea ocupate. Peste români, în primul mileniu creștin, au trecut valuri mari de migratori, iar în mileniul al doilea, am stat mult timp sub vasalitatea turcă și am fost înconjurați din toate părțile de dușmani (turci, unguri, poloni, ruși, austrieci, tătari), în Transilvania românii având mai puține drepturi, iar majoritatea fiind sclavi. Citez din Neagu Djuvara:

În lunga migrație a popoarelor, din secolul al III-lea până în secolul al XIII-lea, n-a existat nici o hoardă barbară, nici un val abătut peste vestul și sudul Europei care să nu fi măturat spațiul carpato-danubian. Și când primele unități politice, slave și române, se vor fi constituit în secolul al XI-lea în arcul Carpaților – într-o epocă în care Occidentul construia deja catedrale – ele vor sucomba sub loviturile ungurilor, în timp ce câmpiile aflate la est și sub de Carpați se instalau pentru trei secole ultimii invadatori turanici, pecenegii și cumanii. Cine ar putea afirma totuși că această adversitate a fost mai mare decât aceea din câmpiile învecinate ale Ucrainei, Poloniei și Pannoniei, sau chiar decât aceea din Peninsula Balcanică, de vreme ce, la sfârșitul mileniului I, în toate aceste teritorii înfloresc state puternice? Or, ceea ce trebuie să remarcăm este că toate aceste state sunt create de popoare nou-venite...”.[60]

Un alt exemplu, de data asta din afara lumii bizantine, de popor care a decăzut din punct de vedere cultural din cauza invaziilor străine este imperiul carolingian. Acesta a avut o renaștere culturală ce a fost precursoare a renașterii italiene, dar din cauza conflictelor interne și ale unor noi invazii barbare, „efervescența culturală a scăzut din intensitate”.[61] Așa cum în cazul popoarelor creștine occidentale, perioada de criză a culturii și inventivității a coincis cu dominația unor neamuri străine timp de câteva sute de ani, la fel stau lucrurile și cu popoarele ortodoxe.

Un exemplu de involuție a unei civilizații cauzată de atacuri ale nomazilor este cel al grecilor micenieni, al căror teritoriu s-a ruralizat în urma năvălirilor barbare.[62]

Exemple de țări foarte dezvoltate, o cauză a dezvoltării spectaculoase a lor fiind faptul că în ultimii o sută de ani au fost ferite de războaie sunt Norvegia, Suedia, Elveția și SUA. Aceasta din urmă, deși a participat la cele două războaie mondiale, luptele armate n-au ajuns pe teritoriul ei.

Georgienii au fost, la rândul lor, ocupați de turci, iar apoi de ruși, dar în mileniul I georgienii și armenii au dat forme de cultură remarcabile. După cum am afirmat anterior, rușii au decăzut în urma ocupației tătare și a implantării moravurilor asiatice, pe când în perioada bizantino-kieveană au avut parte de o dezvoltare remarcabilă. Autocrația țarilor, mult mai brutală decât în Occident, a avut efecte asupra evoluției poporului, inclusiv a vieții bisericești. Instituția patriarhatului fiind eliminată, în fruntea bisericii era pus un mirean desemnat de către țar, biserica fiind în acest fel subordonată statului, într-un mod mult mai grav decât în Imperiul Bizantin, unde, deși împărații se implicau uneori în mod abuziv în problemele bisericești, lucru criticat de Părinți bizantini precum Ioan Damaschinul, deciziile celor șapte sinoade ecumenice n-au fost luate de împărat, ci de comunitatea episcopilor, chiar dacă împărații aveau o anumită influență asupra problemelor sinodale, iar atunci când împărații susțineau opinii eretice, biserica lupta împotriva lor, așadar nu-și pleca pasiv capul în fața monarhului. Exemple în acest sens sunt Maxim Mărturisitorul (sec. VII), Ioan Damaschin (sec. VIII), patriarhul Mihail Celularie (sec. XI) etc., care s-au împotrivit încercărilor împăraților de a impune decizii bisericii.[63]

Istoricul Adrian Claudiu Stoica afirmă că au existat patriarhi care „și-au impus voința asupra unor împărați mai slabi”, un exemplu în acest sens fiind Mihail Celularie. „Uneori însă, patriarhul avea îndrăzneala de a-l sfida pe împărat, interzicându-i accesul în biserici, excomunicându-l sau impunându-i canoane. Putea să condamne deciziile suveranului din amvonul Sfintei Sofii. Patriarhul fiind un personaj respectat, împăratul era nevoit să accepte manifestările de orgoliu ale acestuia, cel puțin pentru o vreme”.[64]

Oare aceste probleme istorice sunt de luat în seamă? „Le găsești scuze”, ar spune cineva. Dar a da vina pe climat, natură, sărbători și limbă pentru înapoiere nu este de asemenea o scuză? De ce unele „scuze” trebuie afirmate cu tărie, iar altele negate?

Potențialul ortodoxiei. Influența civilizației ortodoxe asupra Occidentului

Cu toate acestea, ortodocșii s-au afirmat din când în când foarte frumos pe plan material și cultural. Un exemplu este icoana Sf. Treime a lui Andrei Rubliov, care este o realizare remarcabilă. În secolul al XVI-lea, în Bucovina s-au construit renumitele biserici pictate, având stilul denumit moldovenesc, o superbă împletire între stilul bizantin, stilul gotic și motive tradiționale românești. Faimoasele biserici bucovinene fac parte în prezent din patrimoniul mondial UNESCO.

Că tot am pomenit de UNESCO, să mai dau câteva exemple de creații culturale ortodoxe ce fac parte din patrimoniul umanității: Biserica ortodoxă din Ravenna, Italia – construită de bizantini în primul mileniu, când ei își întindeau influența până în Occident; mănăstirile Dafni, Hosios Loukas și Nea Moni din Chios (Grecia); mănăstirea Meteora (Grecia); muntele Athos; bisericile pictate din regiunea Troödos (Cipru); cetatea Raska și mănăstirea Sopocani (Serbia); mănăstirea Studenica (Serbia); patru monumente medievale din Kosovo; regiunea Ohridei (FRI Macedonia); mănăstirea Rila (Bulgaria); orașul vechi Nesebar (Bulgaria) – reprezentativ pentru Bulgaria medievală, parte a civilizației bizantine; mănăstirea Gelati (Georgia); monumentele istorice de la Mtskheta (Georgia); renumita catedrală Sfânta Sofia (în prezent muzeu) (Turcia).

Istoricul Ovidiu Drâmba afirmă că influența Bizanțului „asupra vieții culturale – din spațiul răsăritean, sud-est european și chiar occidental – a fost substanțială”. [65] Să menționăm de asemenea câteva influențe bizantine asupra Occidentului: biserica din Ravenna, menționată mai sus (aflată în patrimoniul mondial UNESCO) și alte biserici bizantine construite în Occident – exarhatul din Ravenna a fost de asemenea „principalul focar de artă bizantină din Italia”[66]; cântul gregorian, apărut la sfârșitul secolului VI – deși a fost modificat semnificativ în timp, originile sale sunt bizantine;[67] ritul ambrozian – are origini grecești, este practicat în prezent în nordul Italiei și în partea italofonă a Elveției; imnul acatist – de asemenea o formă de cultură – existent și în catolicism, a apărut pentru prima dată în Bizanț; umanismul renascentist – despre care am scris mai sus; orfevreria – preluată de către bizantini de la musulmani, a fost perfecționată de primii și transmisă în Occident[68]; Pseudo-Dionisie Areopagitul și Maxim Mărturisitorul au fost inițiatorii speculației mistice în Occident, iar renumita lucrare „Scara” scrisă de Sf. Ioan Scărarul, a influențat inclusiv spiritualitatea occidentală, fiind tradusă în aproape toate limbile europene;[69] epoca renașterii carolingiene din Vest a fost de asemenea „o perioadă de intensă influență bizantină. Au contribuit la aceasta și prezența numeroaselor ambasade din Bizanț la curtea regilor franci”.[70] „Aria de expansiune și de influență a artei bizantine este imensă, întinzându-se în perioade diverse prin forme și cu intensități diferite din Orientul Apropiat până în Anglia, din Palermo până la Novgorod și Palestina până în țările scandinave.”[71]

Istoricul Gordon Kerr despre potențialul cultural al Bizanțului spunea următoarele: „Constantinopolul a devenit centrul cultural al universului medieval, cu o elită intelectuală condusă de Photios (810-893), profesor și patriarh al orașului, care preda și muncea acolo. Au fost elaborate mari opere, și pe lângă acestea, învățații bizantini au îndeplinit valoroasa funcție de conservare a numeroase lucrări importante ale antichității grecești și romane. Arhitectura, pictura, mozaicul și meșteșugurile au suferit și ele o renaștere. Arhitectura a început să fie preocupată de aspectul exterior și s-a străduit să atingă o perfecțiune estetică; pictura a devenit simbolică și abstractă. Influența culturală bizantină s-a extins pe tot continentul”.[72]

Arta și cultura bizantină au influențat de asemenea lumea islamică.[73]

Aromânii, deși ocupați de turci, au dezvoltat un sistem comercial care se întindea din Occident până în Balcani și care a fost unul dintre cele mai dezvoltate din Europa. De asemenea, românii din Brașov (mai exact din Șcheii Brașovului), care erau majoritatea ortodocși (nu greco-catolici), au dat o comunitate de negustori și meșteșugari ce a întrecut-o pe cea a sașilor brașoveni: „Comunitatea de negustori și meșteșugari a românilor din Șchei devenise în secolul al XVIII-lea atât de puternică și de prosperă, încât, spre exemplu, la 1679, dintre cei 132 de mari comercianți brașoveni, numai 11 erau sași. Negustorii din Șchei au preluat treptat controlul asupra comerțului brașovean cu sudul Dunării (circa 80% din volumul de schimburi), dar cele 59 de firme negustorești din orașul românesc aveau, în 1769, puternice legături de afaceri cu Viena, Graz, Trieste etc.”.[74]

Dostoievski, om foarte religios, este în topul celor mai admirați și citiți autori din lume.  Popoarele creștin-ortodoxe au dat remarcabili oameni de știință: e vorba de Mendeleev, George Florenski, Nicolae Paulescu – care se cuvenea să primească Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei, dar în locul lui l-au primit doi canadieni din motive subiective. Să-i mai numim pe muzicienii de seamă Rachmaninov și Chorubin. Istoricul Neagu Djuvara laudă dezvoltarea culturală remarcabilă a Rusiei din secolul al XIX-lea.

Convertirile civilizaționale și ciclicitatea istoriei

Un alt lucru ce trebuie luat în seamă este că atunci când un popor trece de la o civilizație la alta – cum este cazul neamurilor est-europene, parte a civilizației bizantine, ce s-au converit la cea occidentală – o atare convertire se poate face mai greu, cu încercări nedorite, popoarele respective fiind nevoite să aibă parte de niște evoluții mai puțin liniștite decât națiunile din civilizația la care aderă.

Un exemplu în acest sens este India, țară săracă cu o rată înaltă a violurilor. O alta este Turcia, ce a tins să treacă de la civilizația islamică la cea occidentală, dar astăzi prezintă excese autoritariste și tendințe de reislamizare. De asemenea, țările ce au făcut parte din comunism – comunismul fiind considerat de Neagu Djuvara o formă eretică a civilizației occidentale – de cum au dorit să adere la occidentalismul autentic, s-au confuntat cu diverse probleme în această încercare: corupție, oligarhie, nostaligii după comunism etc. (E drept că în ce privește aceste cazuri, de convertire dificilă de la o civilizație la alta, se pot aduce și contraexemple, precum Japonia.)

Vedem că uneori istoria se desfășoară în mod ciclic. În Europa, după o perioadă de strălucire a Orientului, urmează o epocă în care Occidentul este în fruntea continentului, după care Estul din nou devine lider. În timpuri îndepărtate, Grecia Antică era în fruntea Europei. Mai târziu, Imperiul Roman i-a preluat civilizația și a cucerit-o devenind focarul civilizațional și cultural al Europei. În secolul IV, centrul civilizației s-a mutat în Est, la Constantinopol. Un mileniu mai târziu, Bizanțul a fost cucerit, iar Occidentul a devenit din nou liderul cultural și civilizațional al Europei. Atunci, de ce să nu facem o predicție futurologică și să afirmăm că răsăritul Europei va redeveni centru civilizațional și cultural?

Un punct de vedere teologic

Așadar, având atâtea probleme, popoarele ortodoxe au demonstrat un potențial extraordinar. Să nu uităm că și occidentalii au avut o evoluție mai slabă în perioada în care se confruntau cu barbarii și cu arabii care au cucerit Spania. În prezent, țările ortodoxe au adoptat civilizația occidentală, iar popoarele lor se află, per ansamblu, între prosperitate și sărăcie. Țările ortodoxe , în general, sunt mai prospere decât cele mai multe state musulmane, decât China și India (după PIB/loc.), dar stau mai prost, este adevărat, decât țările occidentale. În ce privește Rusia, aceasta are zone foarte dezvoltate atingând PIB/loc. a unor țări bogate: Moscova, de pildă, are PIB/loc. al Olandei, Petersburgul – al Coreei de Sud, iar oblastul Tiumen are PIB/loc. al Norvegiei, conform statisticilor pentru 2009. Rusia este astăzi unul dintre cele mai inegalitare state, având orașe bogate, dar și zone extrem de sărace.

Să nu uităm însă că problemele istorice lasă urme adânci, după cum și ocupația tătară a lăsat urme adânci asupra societății ruse, această fiind până în prezent înclinată spre forme brutale de autocrație. De asemenea, din punct de vedere teologic, oamenii luminați spiritual sunt mai încercați, iar popoarele ortodoxe au fost foarte încercate în istorie. Ori, deși am o admirație față de anumite personalități occidentale și nu le neg valoarea, viața și experiența îmi demonstrează că ortodoxia a păstrat creștinismul în forma cea mai autentică.

De asemenea, din punct de vedere teologic, cu toate că este de datoria noastră să luptăm pentru ca ceilalți să prospere, să aibă de mâncare, nu întotdeauna sărăcia este un lucru rău. Suntem datori să luptăm pentru eradicarea ei, dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu vrea ca anumiți oameni să ducă crucea sărăciei, că după cum spune Scriptura, fiecare creștin are o cruce de dus (Matei 10:38). Un alt motiv pentru care Domnul este poate împotriva unei prosperități exagerate poate fi posibilitatea de a cădea în necredință:  „A mâncat Iacob şi s'a săturat şi s'a lepădat de Cel-Iubit...” (Deuteronom 32:15) Vedem că așa s-a și întâmplat cu unele popoare bogate, cum sunt danezii, belgienii sau suedezii. Iar fără Dumnezeu nu se întâmplă nimic, afirmă Didahia, carte creștină din secolul I. Un necaz se poate abate asupra unei persoane sau a unui popor cu un scop. Nu totul este în puterile noastre, conform doctrinei creștine.

Concluzii

În final, concludem că civilizația bizantină creștin-ortodoxă a fost o civilizație strălucită, mai dezvoltată decât Occidentul contemporan din toate punctele de vedere, căreia n-am reușit să-i vedem întreg potențialul din cauza că a fost înghițită de musulmani, motiv pentru care, spre deosebire de alte civilizații, consideră Neagu Djuvara, ea n-a reușit să intre în ultimele faze ale ciclului civilizațional.

Exemple ale potențialului civilizației creștin-ortodoxe sunt diferitele monumente date de această civilizație aflate în prezent în patrimoniul mondial UNESCO, renașterile culturale bizantine, influența bizantinilor asupra renașterii carolingiene și asupra celei italiene, protodemocrația kieveană, marele prozator rus Dostoievski etc. și toate cele menționate mai sus ce demonstrează strălucirea civilizației bizantine.

Să nu raționalizăm prea mult, cum fac cei care dau vina pe credință pentru înapoiere. Să nu uităm abordarea teologică a problemelor vieții. Probabil că există un scop pentru care Cel de Sus nu lasă un popor sau altul să nu prospere prea mult. Solomon se ruga să nu fie prea sărac, pentru a nu ajunge să fure, dar nici prea bogat, pentru ca nu cumva, din acest motiv, să ajungă la un exces de încredere în sine și să creadă că nu mai are nevoie de Dumnezeu. (Proverbe 30:7-9, Biblia Anania după Septuaginta)

Istoria este imprevizibilă. În mileniul I, Bizanțul era în fruntea Europei. În antichitate a dominat un timp Grecia, după care civilizația ei a fost preluată de romani. Nu este exclus ca în rândul popoarelor bizantine să aibă loc o nouă renaștere, iar acestea să-i ajungă pe occidentali din urmă și să fie din nou în fruntea istoriei. În fond, istoria e plină de surprize.




[1] Stoica, 2013, p. 129.
[2] Djuvara, 2006, pp. 101-103.
[3] Stoica, 2013, pp. 122-123.
[4] Drâmba, 1998, p.212.
[5] Drâmba, 1998, p. 251.
[6] Djuvara, 2006p. 96.
[7] Djuvara, 2006, p. 98.
[8] Stoica, 2013, p. 122.
[9] Djuvara, 2006, p. 95.
[10] Stoica, 2013, p. 130.
[11] Drâmba, 1998, p. 255.
[12] Stoica, 2013, p. 130.
[13] Stoica, 2013, p. 130.
[14] apud Drâmba, p. 362.
[15] Drâmba, 1998, p. 266.
[16] Drâmba, 1998, p. 298.
[17] Drâmba, 1998, p. 259.
[18] Drâmba, 1998, p. 260.
[19] Drâmba, 1998, p. 220.
[20] Drâmba, 1998, p. 301.
[21] Tatakis, 2010, p. 314.
[22] Stoica, 2013, p. 141.
[23] Stoica, 2013, p. 141.
[24] Drâmba, 1998, p. 308.
[25] Matsoukas, 2011, pp. 142-143.
[26] Drâmba, 1998, p. 233.
[27] Drâmba, 1998, p. 243.
[28] Drâmba, 1998, p. 254.
[29] Drâmba, 1998, p. 268.
[30] Drâmba, 1998, pp. 280-281.
[31] Drâmba, 1998, p. 304.
[32] Drâmba, 1998, p. 306.
[33] Drâmba, 1998, p. 307.
[34] Drâmba, 1998, p. 308.
[35] Drâmba, 1998, p 315.
[36] Drâmba, 1998, p. 323.
[37] Drâmba, 1998, p. 324.
[38] Drâmba, 1998, p. 317.
[39] Miscellanea, ed. G. Muller – Th. Kiessling, cap. 93 apud Tatakis, 2010, p. 306
[40] Stoica, 2013, p. 134.
[41] Drâmba, 1998, p. 296.
[42] Stoica, 2013, p. 147.
[43] Stoica, p. 129.
[44] Djuvara, 2006, p. 105.
[45] Djuvara, 2006, pp. 103, 105.
[46] Tatakis, 2010 p. 306.
[47] Stoica, 2013, p. 141.
[48] Drâmba, 1998, p. 302.
[49] Drâmba, 1998, p. 315.
[50] Drâmba, 1998, p. 220.
[51] Sixmith, 2011, p. 33.
[52] Sixmith, 2011, p. 35.
[53] Sixmith, 2011, p 35.
[54] Djuvara, 2006, p. 108.
[55] Sixmith, 2011, p. 36.
[56] Djuvara, 2006, p. 107.
[57] Djuvara, 2006, p. 106.
[58] Drâmba, 1998, p. 217.
[59] Stoica, 2013, p. 134.
[60] Djuvara, 2006, pp. 107-108.
[61] Stoica, 2013, p. 107.
[62] Istoria. Enciclopedie pentru întreaga familie, p. 38.
[63] Drâmba, 1998, p. 276.
[64] Stoica, 2013, p. 138.
[65] Drâmba, 1998, p. 217.
[66] Drâmba, 1998, p. 362.
[67]Djuvara, 2006, pp. 99-100.
[68] Drâmba, 1998, p. 308.
[69] Drâmba, 1998, p. 310.
[70] Drâmba, 1998, p. 356.
[71] Drâmba, 1998, p. 354.
[72] Kerr, 2014, pp. 24-25.
[73] Drâmba, 1998, pp. 363-364.
[74] Pop & Bolovan, 2016, p. 162


Bibliografie
Djuvara, Neagu, Civilizații și tipare istorice. Un studiu comparat al civilizațiilor, ed. a III-a revăzută și adăugită, 2006
Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. IV, Ed. Saeculum I.O., Ed. Vestala, București, 1998.
Kerr, Gordon, O scurtă istorie a Europei, Ed. Nemira, 2014.
Matsoukas, Nikolaous A., Istoria filosofiei bizantine, Ed. Bizantină, București, 2011.
Pop, Ioan Aurel; Bolovan, Ioan, Istoria Transilvaniei, ed. a II-a, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.
Stoica, Adrian Claudiu, De la antichitate la renaștere. Cultură și civilizație europeană, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2013.
Sixmith, Martin, Rusia – un mileniu de istorie, Humanitas, București, 2011.
Tatakis, Basile, Filosofia bizantină, ed. a II-a, Nemira, 2010
Istoria. Enciclopedie pentru întreaga familie, – Teora, 2004.