Astăzi este la modă să critici Biserica. O atare atitudine se observă în mass-media, în comentariile diferitor formatori de opinie, precum și în gura lumii. Problema nu constă însă în însăși critica, ci în falsitatea argumentelor detractorilor Bisericii.
Și în interiorul Bisericii Ortodoxe există preoți și teologi care consideră că anumite aspecte din viața instituției religioase trebuie schimbate. Însă opiniile acestora sunt sincere și bine argumentate. Pe de altă parte, detractorii din afara Bisericii adesea exagerează într-un mod copilăresc.
De exemplu, Biserica este acuzată de intolerantă și promovare a urii întrucât susține că homosexualitatea este un păcat. Adică nu păcătosul este disprețuit, ci păcatul, pe când în realitate omul care are un cusur sau altul este chemat cu iubire să lase răul și să se întoarcă la Dumnezeu.
Să luăm și un exemplu din viața de zi cu zi. Dacă un prieten ți-ar atrage atenția unde greșești l-ai considera dușman? Poți să nu fii de acord cu dojana pe care ți-a adus-o, dar ar fi stupid să consideri că te urăște doar pentru că te-a probozit pentru un comportament de-al tău.
Biserica este tolerantă, întrucât respectă libertatea individului. Ea îl îndeamnă pe om să-și ducă viața într-un mod virtuos, dar nu îl obligă la nimic. Așadar, argumentele antibisericești aflate la modă azi sunt pur și simplu false.
Este regretabil că în prezent există atâta dispreț față de Biserica care a jucat un rol considerabil în istoria și dezvoltarea neamului nostru românesc. Marele Eminescu considera că cine combate Biserica răsăriteană numai român nu e. Așadar, chiar dacă nu crezi în adevărurile promovate de Biserică, iubește-o măcar pentru rolul pe care l-a avut în cultura și istoria noastră, pentru faptul că tradițiile ei sunt parte a tradițiilor neamului românesc. Cum să fii patriot și să denigrezi instituția care a fost alături de popor de-a lungul veacurilor?
Din păcate, mult tam-tam anticreștin s-a făcut în timpul referendumului pentru familie din România din anul 2018. Mulți aduceau argumentul - fals, desigur - că banii utilizați pentru referendum puteau fi folosiți în alte scopuri, precum ajutorarea săracilor. Dar de vină pentru starea săracilor din țară este incompetența politicienilor, nu referendumul. În Statele Unite ale Americii, oamenii sunt chemați la vot mult mai des decât în România și Republica Moldova, pentru scrutinuri de tot felul se cheltuie bani enormi, dar cu toate acestea, SUA rămâne una dintre cele mai prospere țări din lume. Un exemplu asemănător este Elveția.
Celor care vorbesc de rău Biserica, le-aș spune să aducă măcar niște argumente cât de cât serioase, nu slabe de tot și ipocrite.
vineri, 1 mai 2020
duminică, 26 aprilie 2020
ÎN AMINTIREA TATĂLUI MEU, PETRU BOGATU
Pe tatăl meu, Petru Bogatu, l-am iubit și l-am prețuit. El m-a inițiat
în tainele politicii și
m-a făcut să simt românește. După cum scria tata într-un articol, noi suntem
patrioți ai Republicii Moldova ca cel de-al doilea stat românesc. De la tata am
moștenit gândul și simțirea că patria mea este întreaga Românie Mare, care
cuprinde și actualul teritoriu al Republicii Moldova. Așadar, eu, atât în
Republica Moldova, cât și în România, mă simt acasă. Vorba lui Nichita
Stănescu: „Limba română este patria mea”.
Despre filosoful român Petre Țuțea, pentru care tata avea un respect
deosebit, se zice că a iubit neamul românesc cu patimă. Același lucru se poate
spune și despre tata. Deși iubea România, nu ținea morțiș să se mute acolo, ci dorea ca România să
vină aici, acasă, la Chișinău, prin unirea celor două state românești. Îmi
amintesc că tata vorbea despre Petre Țuțea ca despre o personalitate
enciclopedică. Același lucru se poate afirma și despre însuși tata. Printre personalitățile
remarcabile pe care tata le
iubea și le prețuia se numără Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Jorge Luis
Borges, Olavo de Carvalho, Umberto Eco, Mario Vargas Llosa, Gabriel García
Márquez, Ioan Aurel Pop, Ronald Reagan și mulți alții.
Oricâte speculații s-ar face pe această temă, tata nu s-a vândut
niciodată nimănui, deși au existat cazuri când unele forțe au căutat să-l
corupă. Tata nu s-a vândut lui Plahotniuc. Argumentul pentru care a acceptat să
lucreze pentru Prime TV este faptul că reprezentanții acestui post de
televiziune i-au promis că îi vor respecta libertatea de exprimare, iar el a decis să dea prin emisiunile sale
lecții de politologie. În plus, tata era conștient de viitoarele critici
la adresa sa, dar nu se temea de ele. Iar lucrul la acest post nici pe departe
nu a îmbogățit familia noastră, ci am rămas, ca întotdeauna, la nivelul clasei
de mijloc.
Pedagog și psiholog de formație fiind, tata spunea că lucrurile
trebuie privite nu în alb și negru, ci nuanțat. Era firesc astfel ca el să susțină anumite acțiuni
ale Partidului Democrat, iar pe altele să le critice. Un psiholog va zice că un
prieten bun îți va atrage atenția atunci când greșești. Dimpotrivă, ar fi o
atitudine imatură să-ți consideri prietenul
dușman doar pentru că te-a probozit pentru greșelile tale.
Tot așa, tata n-a fost un dușman al partidelor pro-europene PAS și PPDA,
ci un critic, uneori sever, asemenea prietenului care-și
apostrofează condrumețul cu cuvinte aspre atunci când cel din urmă o ia
pe o cale periculoasă. Ca să-l parafrazez pe Sfântul sârb Nicolae Velimirovici,
care se asemăna cu tata prin iubirea entuziastă față de neamul
său, unii dușmani sunt în realitate prieteni severi. Tata s-a dovedit a fi un
bun futurolog când a prezis instaurarea unei guvernări filoruse la Chișinău, așadar
criticile sale dure la adresa partidelor pro-europene de dreapta nu au fost în
deșert.
Tata a acordat o anumită susținere guvernului Filip întrucât acesta a
implementat politici prin care a diminuat influența Moscovei în Republica
Moldova, a continuat parteneriatul strategic cu România și a dezvoltat economia
țării, acest din urmă fapt fiind dovedit de statistici. Pe de altă parte, a
criticat derapajele autoritariste ale regimului Plahotniuc, precum și – mai
recent – faptul că PDM a devenit de facto un partid satelit al PSRM. Nu a
gândit în alb și negru, ci a lăudat când a fost cazul, dar a fost și critic la
nevoie. Tot așa, membrii
și susținătorii formațiunilor politice de la noi trebuie să înceteze să
gândească în alb și negru despre jurnaliștii care îi critică și să nu confunde
dojana constructivă cu dușmănia. Or, tata spunea adevărul verde-n față.
Tata a avut o credință profundă și trainică în Dumnezeul creștin. Nu
accepta alt adevăr în afara celui scripturistic și avea Biblia pe masă. Creștin
fiind, nu a fost totuși genul care să meargă la biserică săptămânal, dar iubea
Biserica Ortodoxă, avea nădejde în Dumnezeu și nu se temea de moarte.
Ca viziune politică, tata era capitalist de dreapta. Anticomunist absolut. Având în
vedere afinitățile sale religioase, susținea în principal conservatorismul și
creștin-democrația – doctrine politice care își au bazele în creștinism. Era
pro-occidental, atlantist, susținea aderarea la NATO. Avea o admirație continuă pentru
americani. A pledat până la moarte pentru unirea Republicii Moldova cu România.
Oricât de
înverșunat anti-rus ar fi fost din punct de vedere geopolitic, prețuia marii
reprezentanți ai culturii ruse. Dintre scriitorii ruși, preferatul său a fost
Cehov.
Om al cuvântului scris și rostit,
tata a fost un om al acțiunii: „doar competiția și mișcarea generează sens,
libertate și dreptate”, nota el.
Sper să ne revedem cu bucurie în viața de apoi, tată.
luni, 6 aprilie 2020
Mize identitare la Chişinău: de la rezistenţa anticomunistă la respingerea tezei „naţiunii civice”
Fenomenul
rezistenței anticomuniste din RSSM este puțin cunoscut chiar și în
Republica Moldova de azi.
Atât
în prima perioadă de ocupație sovietică, din anii 1940-41, cât
și în primul deceniu postbelic, autoritățile sovietice au recurs
la teroare și abuzuri care au dus la reacții pe măsură. Încă
din 1940, s-a purces la arestări pe motive politice, torturi,
ucideri, deportări. În același an, s-a constituit prima mișcare
de rezistență antisovietică basarabeană de importanță
considerabilă, „Majadahonda”.
În
1944, când Basarabia a fost recucerită de ruși, reîncep
abuzurile. În același an începe să se manifeste rezistența la
nivel individual sau colectiv. Până la sfârșitul războiului,
mulți basarabeni au dezertat din Armata Roșie și au căutat să se
ascundă astfel încât să nu fie găsiți.
Până
în 1950, fenomenul mișcărilor de rezistență a luat amploare,
printre cele mai importante organizații fiind „Arcașii lui
Ștefan”, grupul antisovietic al lui Filimon Bodiu, Partidul
Libertății. Multe grupări manifestau sentimente pro-românești și
își puneau speranțele într-o intervenție străină împotriva
URSS, la care doreau să adere. Nădejdea în aliații occidentali
era de asemenea o speranță și un factor motivațional pentru
mișcările de rezistență anticomunistă din România. Mișcările
de rezistență au fost susținute de o bună parte din populație,
altfel membrii acestora nu ar fi reușit să se ascundă o bună
perioadă de autorități. O mișcare antisovietică condusă și
compusă în principal din membri ai minorităților etnice a fost
Uniunea Democratică a Libertății.
Au
existat chiar ruși care aveau sentimente de nostalgie pentru
administrația românească. Un
exemplu în acest sens este Anatoli Kolesnikov, actor la Teatrul
Moldovenesc, care a zis: „Sovietele afirmă că ne-au eliberat. Ei
într-adevăr ne-au eliberat, dar ne-au eliberat de viața bună.
Înainte, pe timpul românilor, eu trăiam bine, câștigam bani buni
și-mi puteam întreține întreaga familie Acum trăiesc împreună
cu soția și nu ne ajung mijloace.”
[1]
Întrucât
statul sovietic a recurs la deportări, omoruri, obligații fiscale
insuportabile, foamete organizată, nu se putea să nu
apără reacții pe măsură. Mișcările anticomuniste își
manifestau ostilitatea față de regimul sovietic prin acțiuni de
propagandă antisovietică, inclusiv prin foi volante, boicotarea
obligațiilor fiscale către stat și îndemnarea oamenilor să
ignore aceste obligații, amenințări și atacuri asupra
activiștilor și funcționarilor sovietici soldate uneoricu acte de
terorism și omucideri.
Până
pe la începutul anilor 1950, majoritatea acestor mișcări au fost
lichidate. Membrii lor au fost condamnați la moarte sau deportați.
După
ce Hrușciov a venit la putere în 1953, a început un proces de
destalinizare, o bună parte dintre ororile comise de Stalin fiind
condamnate. Drept urmare, până în 1961, majoritatea celor
deportați au fost amnistiați.
După
moartea lui Stalin, autoritățile n-au mai recurs la represiuni atât
de dure ca până în 1953. Probabil inclusiv din acest motiv, n-a
mai apărut un curent de mișcări de rezistență de amploarea celui
din anii 1945-1950, dar au continuat forme de rezistență
mai puțin active, adesea
individuale. Pe de altă parte, micșorarea represiunilor, precum și
știrile despre evenimentele din Ungaria au încurajat înmulțirea
formelor de rezistență individuală pasivă sau deschisă. S-a
ajuns la situația că până și unii membri de partid exprimau
opinii „naționaliste” sau ascultau posturi de radio occidentale.
Urmărirea
presei românești sau occidentale a fost de asemenea o formă de
rezistență pasivă, atât la nivel individual, cât și în cadrul
mișcărilor colective de rezistență.
În
1965, ca urmare a distanțării României comuniste de Uniunea
Sovietică și a adoptării de către autoritățile române a unei
viziuni naționaliste, autoritățile au intensificat propaganda
sovietică antiromânească și moldovenistă în Basarabia.
Moldovenismul – ideea potrivit către moldovenii sunt un popor
diferit de români și vorbesc o limbă numită „moldovenească”,
diferită de cea română – a fost promovată în RSSM începând
cu anexarea Basarabiei în 1940, dar a sporit în intensitate
începând cu 1965. Această propagandă intensă continuă până la
sfârșitul anilor 1980.
În
a doua jumătate a anilor 1980 se declanșează fenomenul de
renaștere națională în RSSM, basarabenii revenind la rezistența
antisovietică activă. Acesta este promovat de elita intelectuală a
Basarabiei, majoritar anticomunistă și proromânească. Printre cei
mai importanți exponenți ai curentului respectiv sunt Nicolae
Dabija, Eugen Doga, Ion Hadârcă, Leonida Lari. Apar un șir de
mișcări politice și culturale proromânești, cea mai de seamă
dintre acestea fiind Mișcarea Democratică devenită în 1989
Frontul Popular, care a organizat mai multe mitinguri pentru
revenirea la alfabetul latin și oficializarea limbii române.
Lupta
basarabenilor culminează cu Marea Adunare Națională din 27 august
1989, în urma căreia Sovietul Suprem al RSSM hotărăște adoptarea
alfabetului latin și proclamarea limbii române ca limbă de stat
însă utilizând noțiunea de „limbă moldovenească”.
Pe
27 august 1991 are loc o altă Mare Adunare Națională, în urma
căreia deputații votează Declarația de Independență a
Republicii Moldova.
Fenomenul
rezistenței anticomuniste, atât din Republica Moldova, cât și din
România, trebuie introdus în manualele școlare în mod
obligatoriu, întrucât aspectele esențiale ale istoriei unui popor
trebuie să facă parte din cultura generală a oricărui cetățean.
În
Republica Moldova, majoritatea tinerilor din generația actuală
cunosc doar anumite date generale despre rezistența de la sfârșitul
anilor 1980, dar nu cunosc că a existat o rezistență antisovietică
activă în primii ani de ocupație sovietică.
După
decenii de propagandă sovietică procomunistă și antiromânească,
care a spălat creierii unei bune părți din populația Republicii
Moldova, cunoașterea istoriei este cu atât mai necesară. Aceasta
îi va ajuta pe basarabeni să-și decidă în mod conștient
viitorul, fără clișee propagandistice.
Procesul
de rusificare lasă urme până azi. De exemplu, până în zilele
noastre rusa rămâne limbă de comunicare interetnică în Republica
Moldova, împiedicând afirmarea limbii române, deoarece o bună
parte dintre etnicii ruși, ucraineni și găgăuzi refuză s-o
învețe.
În
urma propagandei care a durat peste 50 de ani, o bună parte din
populația Republicii Moldova simte în continuare nostalgie după
Uniunea Sovietică, dar nu și după perioada interbelică, cu toate
că în primii ani postbelici s-a atestat, dimpotrivă, un dispreț
semnificativ față de autoritățile sovietice în rândul
populației basarabene și un dor de România și de vremurile în
care Basarabia era parte a statului român, fapt atestat inclusiv în
documentele mișcărilor de rezistență postbelice, multe dintre
care susținând oficial panromânismul și unirea Basarabiei cu
România.
Această
nostalgie după epoca sovietică este consecința propagandei,
ignoranței și necunoașterii istoriei. „O minciună spusă destul
de des devine adevăr”, afirma Lenin. Propaganda sovietică
pro-regim și antiromânească nu a rămas fără efecte. Cum să
simți dor după un regim brutal, tiranic și abuziv, care a
înfometat, deportat și ucis o bună parte din populația țării?
Cunoașterea istoriei și a fenomenului mișcărilor de rezistențe
ar ajuta la eliminarea acestor opinii ignorante, la înțelegerea
daunelor produse de comunism și la apropierea sufletească de
România a acelor basarabeni a căror inimă s-a distanțat de
România ca urmare a propagandei antiromânești.
Istoricul
Ion Mischevca susține că „sovieticii chiar ne-au „eliberat”,
numai că ne-au „eliberat” nu de ocupanți, ci de elite, de
gospodari, de preoți, profesori și țărani, pe care i-au deportat
în Siberia sau i-au împușcat pe timp de pace fără judecată.
Comunismul a fost o ideologie și un regim profund anti-elitist, al
cărui scop a fost să devenim toți egali în… sărăcie și
prostie. De asta ne-au masacrat elitele, ne-au falsificat istoria,
ne-au schimonosit limba și ne-au ciuntit teritoriul, ca să nu mai
știm cine suntem.” [2]
Așadar,
nostalgia prosovietică este total nejustificată.
„Paradoxal
sau nu – afirmă același istoric – regimul comunist a erodat
cultura rustică românească din Basarabia prin construcția caselor
de cultură la sate, a transformat școala într-o pepinieră de
comsomoliști și pe profesori – în propagandiști, i-a alungat pe
preoți din biserici pentru a ridica monumentele „părinților”
ateismului științific: Marx, Engels și mai ales, Lenin, le-a
insuflat moldovenilor recrutați în armată „dragostea de patrie”
și a luptat necruțător cu alfabetul latin.” [3]
Reunirea
Basarabiei cu România nu ar fi altceva decât revenirea la starea
firească a lucrurilor. Ne putem întreba: „nu ar fi bine ca
Republica Moldova să renunțe la idealul unionist și să evolueze
ca națiune civică aparte?”. La aceasta răspundem că majoritatea
națiunilor Europei s-au format pe fundamente etnolingvistice. Până
și națiunile constituite după modelul francez, mai apropiat de
tipul de națiune civică, au o puternică bază etnolingvistică. De
exemplu, în Franța limba oficială și limba de comunicare
interetnică nu este alta decât limba nativă a majorității
populației. În Regatul Unit, majoritatea scoțienilor, galilor și
irlandezilor cunosc limba engleză, care este de asemenea singura
limbă oficială a statului și limbă de comunicare interetnică.
În
Europa, o excepție în această privință ar fi Elveția, unde
principalele „grupuri etnice (germanii, francezii și italienii)
și-au păstrat nu doar drepturile cetățenești, dar și
particularitățile identitare. Republica Moldova nu poate deveni o a
doua Elveție, pentru că nu a parcurs etapele istorice necesare
formării unui stat multietnic, pluriconfesional și confederativ,
rămânând o parte (ruptă) dintr-un întreg și nicidecum un tot
întreg format din mai multe părți”. [4]
În
ciuda propagandei sovietice moldoveniste, de la începutul perioadei
de ocupație până în prezent, elita intelectuală și culturală a
Basarabiei continuă să se considere românească. Având în vedere
istoria, limba, confesiunea și oamenii de cultură comuni ai
Basarabiei și României – faptul că însuși autorul actualului
imn al Republicii Moldova, Alexei Mateevici s-a identificat ca român,
cea mai bună soluție pentru viitorul politic al Republicii Moldova
este unirea cu România. Aceasta nu le va aduce basarabenilor o stare
ideală, dar le va îmbunătăți economia și îi va integra în
sistemul militar euroatlantic ce le va asigura securitatea în fața
dușmanilor geopolitici, mai exact a Rusiei, care a făcut deja
ravagii în Ucraina și Georgia.
De
asemenea, reprezentanții principalelor mișcări de rezistență
postbelice și elita cultural-politică care a luptat pentru
renașterea națională și drepturile basarabenilor în cadrul URSS
au avut conștiință națională românească, iar în Aleea
Clasicilor din Grădina Publică „Ștefan cel Mare” a Chișinăului
se află monumentele mai multor scriitori români din România.
Așadar, ar fi împotriva firii ca Republica
Moldova să urmeze o cale aparte, separată de România, ca „națiune
civică”.
Note:
[1]
Elena
Postică, Rezistența
antisovietică în Basarabia 1944-1950,
Întreprinderea Editorial-Poligrafică „Știința”, Chișinău,
1997, p. 225
[2]
Ion
Mischevca, Cine
suntem? Eseu istoric la 100 de ani de la Marea Unire,
Ed. Timpul, Chișinău, 2018, p. 83
[3]
Ibidem,
p. 65
[4]
Ibidem,
p. 82
Abonați-vă la:
Postări (Atom)