Falsurile din declaraţiile ambasadorului SUA în Republica Moldova

Recentele declaraţii ale ambasadorului SUA la Chişinău, James Pettit, dovedesc prostie şi necunoaştere a unor realităţi.

„Moldova trebuie să rămână un stat suveran şi independent în cadrul unor graniţe sigure."  Dar moldovenii nu au dreptul să se unească cu alt stat dacă vor dori, aşa cum s-a întâmplat cu cele două Germanii? Şi cum să fie graniţele sigure având în vedere existenţa problemei transnistriene? 

"Alăturarea României de exemplu, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică şi nu este o alegere care va face lucrurile mai bune aici în Moldova." Ba din contra. "Republica Moldova unită cu România intră în Uniunea Europeană, are securitatea asigurată de NATO, nivelul pensiilor şi salariilor va creşte brusc la nivelul celor din România, va beneficia de libera circulaţie a persoanelor şi mărfurilor în UE şi drept consecinţă moldovenii îşi vor valorifica mai bine produsele, ar avea acces la fonduri europene şi, în plus,  vor beneficia de subvenţiile la hectar de care se bucură şi ceilalţi agricultori din UE. Justiţia din România se va extinde automat şi în Republica Moldova, acţionând împotriva corupţiei cu succesul pe care îl demonstrează în România", scrie politicianul Ştefan Vlaston. De o aderare mai rapidă a Republicii Moldova la NATO este nevoie având în vedere tendinţele actuale ale Rusiei de a-şi face de cap.

"Ceea ce va face lucrurile mai bune aici în Moldova este cooperarea dintre clasa politică şi oamenii din Moldova pentru ca ei toţi să contribuie la realizarea unei ţări mai bune pentru moldoveni." Vedem bine cum se descurcă Republica Moldova cu politicienii ei. Sigur, de la căderea comuniştilor în 2009, s-a mai făcut ceva, dar lucrurile tot merg aiurea, e foarte multă corupţie, mai multă decât în patria-mamă. Acolo, totuşi  politicienii nu ajung să fure miliarde din bănci. În România, fără doar şi poate, s-a făcut mai mult în ultimii 25 de ani. Deja România are cea mai mare creştere economică din UE. 

"Moldova nu este România, Moldova îşi are propria sa istorie şi propriile sale provocări" Provincia istorică românească Basarabia, a făcut parte în Evul Mediu din Voievodatul Moldovei, iar o bună parte din fostul voievodat s-a unit mai târziu cu România şi face parte şi astăzi din acest stat. Basarabia a avut o perioadă o istorie politică diferită de cea a românilor de peste Prut deoarece a fost răpită de ruşi în 1812. A făcut parte din statul român în perioada interbelică, iar marii intelectuali basarabeni, inclusiv creatorul imnului Republicii Moldova, Alexei Mateevici, s-au considerat români. Aşadar, Republica Moldova n-are o istorie proprie, ci una încadrată în cadrul istoriei neamului românesc, având legături de secole cu românii de peste Prut.

"...printre care este faptul că Moldova este o ţară multietnică cu oameni care vorbesc limbi diferite" Care ţară multietnică?  Conform recensământului din 2004, 71,48% din cetăţeni se consideră etnici moldoveni (din ignoranţă) sau români. În afara de română, singura limbă auzită mai des prin ţară este rusa. Chiar dacă etnicii ucraineni sunt mai mulţi decât ruşii, şi aceştia vorbesc în limba moscalilor din cauza rusificării.

A se vedea şi: 

Despre unionism în Republica Moldova

Despre unionism în Republica Moldova

În toată istoria lor românii au fost dezbinaţi. Această situaţie este valabilă şi în prezent. În Republica Moldova populaţia este împărţită proeuropeni şi filoruşi, în unionişti şi neunionişti. De obicei, populaţia unionistă proromânească este şi prooccidentală.

Fenomenul prorusesc din Republica Moldova se datorează faptului că de 26 de ani, canalele de televiziune ruseşti se transmit pe tot cuprinsul ţării.

Totuşi, ţara se modernizează, iar lumea se luminează la cap, fapt demonstrat de recetele sondaje de opinie, potrivit cărora 28% din populaţie este prounionistă, iar 67% contra. Deşi antiunioştii sunt majoritari, există câteva semne bune, întrucât pe la sfârşitul anilor 2000, doar 3% din populaţie se declara în favoarea unirii. În plus, potrivit aceluiaşi sondaj, în jur de 50% din moldoveni ar fi de acord cu unirea dacă aceasta le-ar aduce anumite beneficii precum educaţia mai bună în şcoli şi universităţi, servicii medicale de calitate, justiţie imparţială şi corectă, luptă reală împotriva corupţiei, subvenţii în agricultură, salarii, pensii şi burse mai mari.  41% ar susţine unirea în scopul evitării controlului Rusiei în Republica Moldova. Faptul că procentul celor care ar fi de acord cu unirea pentru îndeplinirea acestui din urmă scop este mai mic decât a celor care ar susţine-o pentru îndeplinirea celorlalte scopuri menţionate, s-ar explica probabil prin încrederea în Rusia pe care o are o bună parte din populaţie.

Din acest sondaj putem concluziona că o bună parte din populaţia care ca atare nu e de acord cu unirea, nu pune mare preţ pe ceea ce am putea numi naţionalism etnic moldovenesc, fiind gata să renunţe la acesta pentru bunăstarea materială.

Unii basarabeni susţin că întrebări de tipul "ce limbă vorbim?", "cărui neam apariţinem?", sunt prosteşti, că ar fi probleme false, ce ar împiedica dezvoltarea ţării. Foarte greşit. În orice caz, faptul că unii politicieni fac câteodată referiri la asemenea teme nu împiedică deloc progresul. Psihologii spun că cunoaşterea de sine este importantă, iar a-ţi şti identitatea etnolingvistică face parte din această cunoaştere. De altfel, totul începe de la interior. Pentru a face ordine pe plan exterior, trebuie să fii ordonat pe plan interior. Iar unul dintre aspectele vieţii interioare este cunoaşterea de sine, şi, implicit, cunoaşterea identităţii naţionale.

De alfel, basarabenii au fost în toată istoria legaţi de români. A făcut parte din voievodatul Moldovei în Evul Mediul, iar partea vestică şi centrală a acestui principat din 1859 face parte din România, iar scriitorii din Moldova de peste Prut, ale căror statui sunt în Aleea Clasicilor din Chişinău s-au considerat români. Dar nu doar cei din Moldova de peste Prut, ci şi autorii de opere literare din Basarabia s-au considerat români. Vorbim aici de Alexei Mateevici, creatorul imnului naţional al Republicii Moldova, "Limba noastră", Adrian Păunescu, Grigore Vieru, considerat un al doilea Eminescu, mucenicul Valeriu Gafencu, Alecu Russo şi alţii.

Aşadar cei mai mari oameni de cultură ai basarabenilor se identificau ca români, dar o mulţime de moldoveni continuă să se prostească. Unii nu vor unirea pe motiv că ei sau părinţii lor ar fi fost bătuţi de jandarmii români în perioada interbelică. Staţi puţin, jandarmii români se comportau aşa cu ţăranii care în loc să muncească, stăteau la crâşmă.

Alţi basarabeni zic că românilor nu le place de moldoveni. Într-adevăr, bucureştenii, fiind cetăţeni ai unei capitale, sunt mai orgolioşi, dar ei se uită cu superioritate şi la moldovenii din partea dreaptă a Prutului, din România. Dar noi, basarabenii, trebuie să ne uităm la propriile noastre defecte. Fratele meu îmi povestea că în timpul primei promoţii de basarabeni care s-au dus să facă studii în România, toţi basarabenii au fost stabiliţi într-un singur cămin. În timpul anului, au făcut tot felul de porcării. Se îmbătau şi mergeau cu motocicleta prin cămin. Românii s-au speriat şi, după un an, toţi basarabenii au fost împrăştiaţi în celelalte cămine. Cum atunci să pretindem să fim văzuţi cu ochi buni? Prea nu ne vedem propriile defecte.

Unirea cu România nu este nimic altceva decât restabilirea unei legături fireşti cu un neam de care am fost întodeauna legaţi în istorie.

Falsa discriminare a femeii în creştinism

În Scriptură este scris: "Femeile să se supună bărbaţilor lor" (Efeseni 5, 22), iar următoarul verset spune că "bărbatul este cap femeii". Unii se bucură, alţii se indignează la auzirea unor astfel de idei. Însă şi unii şi alţii uită, de multe ori, alte lucuri esenţiale, şi anume, că Dumnezeu a dat porunci nu doar pentru femeie, în ceea ce priveşte relaţia ei cu bărbatul. Aşadar, despre bărbat este scris: "Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea" (Efeseni 5, 25). Prin urmare, nu doar femeia are datorii faţă de bărbat, ci şi bărbatul faţă de femeie.

Dacă apostolul Pavel susţine că bărbatul trebuie să-şi iubească femeia aşa cum Hristos a iubit Biserica, aceasta înseamnă că la nevoie, bărbatul trebuie să moară pentru soţia sa, idee susţinută de Sfântul Ioan Gură de Aur. Iar dacă bărbatul trebuie să-şi iubească femeia, înseamnă că trebuie să o şi asculte şi mai mult decât atât, să i se dăruiască fără ca aceasta să îl roage ceva. "Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat." (Efeseni 5, 33) Acelaşi Pavel scrie în altă parte: "Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia." (I Corinteni 7, 4) Deci, nu doar bărbatul este stăpânul trupului femeii, ci şi femeia este stăpână peste trupul bărbatului. "Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte." (Efeseni 5, 28)

Cât despre mişcarea feministă, aceasta a apărut tocmai pentru că bărbatul a considerat că în căsătorie doar soţia este datoare soţului, uitând că acestuia din urmă i s-a poruncit să-şi iubească nevasta şi să aibă spirit de jertfă ea. Prin urmare, apariţia mişcării feministe se datorează eşecului neamului bărbătesc în a-şi îndeplini misiunea pe care o are faţă de femeie.

Cât despre ideea că bărbatul trebuie să se ocupe cu treburile publice, iar femeia să stea acasă, să gătească şi să îngrijească copiii, Biserica nu o consideră dogmă, deşi a fost susţinută de Sfântul Ioan Gură de Aur. Totuşi, păcat că femeia zilelor noastre consideră o astfel de viziune misoginism. Ea nu-şi dă seama de importanţa unei asemenea misiuni. Aşa cum femeia este cea care trebuie să nască copilul, nu bărbatul - ar fi caraghios să se ajungă ca bărbatul să nască - tot aşa, fără a băga mâna în foc că trebuie să fie întotdeauna aşa, firea femeii este mai potrivită pentru a se ocupa de treburile casnice. Să ne gândim: conform mentalităţii tradiţionale bărbatul trebuie să se ocupe de trebuile publice. Aşadar, va avea de multe ori viaţă centrată pe materie, căutând să câştige bani prin carieră, afaceri. Femeia însă va trebui să formeze noi universuri, adică să educe copiii. Aşadar, misiunea ei este centrată pe spirit, şi prin aceasta este superioară celei bărbăteşti.

Aceasta nu înseamnă că în orice situaţie e obligatoriu să fie aşa. Au fost femei care au jucat un rol foarte semnificativ în istoria creştinismului. De exemplu, în timpul crizei iconoclaste, mişcarea care se împotrivea icoanelor a fost învinsă datorită contribuţiei a două împărătese bizantine, pe când împăraţii de sex masculin care au domnit în acea perioadă în imperiu, au fost buni în războaie, dar iconoclaşti.

De ce trebuie să ne orientăm spre Occident şi despre utilitatea democraţiei

Realitatea şi istoria demonstrează că Occidentul este singura opţiune politică pentru noi, românii de pe ambele maluri ale Prutului, iar democraţia - cel mai bun sistem de guvernare. Cu toate acestea, există şi astăzi oameni dezvoltaţi intelectual care consideră că orietarea provestică este greştiă. Care este direcţia corectă? Să argumentăm bazându-ne pe fapte.

Să vorbim întâi despre democraţie. Vedem că în ceea ce priveşte bunăstarea materială, cel mai bine stau ţările occidentale şi democratice. Mai mult, în democraţiile autentice, nu în cele instabile cu înclinaţii spre autoritarism de tipul Turciei, sau în democraţiile false, care sunt de fapt dictaturi, precum Rusia, omul nu riscă să fie omorât pentru faptul că protestează împotriva statului, pe când un sistem autoritar este prin însăşi firea lui nevoit la un moment dat să fie constrângător. Vedem că în Rusia o mulţime de jurnalişti care au luptat contra regimului Putin au avut morţi suspecte. Pe urmă, democraţiile nu se luptă niciodată între ele. Nu au existat războaie între democraţii şi democraţii. Astăzi Rusia, stat autoritar, este singura ţară din Europa care a provocat războaie. Aşadar, acolo unde este democraţie sunt mai multe şanse să fie pace. În Occident, a fost o pace care a durat 70 de ani de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial până acum. Deja pacea este tulburată, dar nu de occidentali, ci de forţe venite din exterior, de islamiştii radicali. În regimurile autoritate, presa este foarte minciunoasă, slujind propagandei autorităţilor, pe când în democraţii, chiar dacă presa este oarecum tendenţioasă, nu se ajunge la manipulări colosale şi întotdeauna găseşti surse alternative.

Sigur că şi un stat autoritar poate aduce bunăstare, dar există riscul altor excese. Teoretic, pot exista şi lideri autoritari cu dragoste de popor. Dar nimeni nu garantează că după un lider autoritar bun, nu va veni unul crud. Istoria şi realitatea demonstrează că acolo unde este autoritarism este multă instabilitate. Chiar şi atunci când lucrurile progreasează pe plan material, sunt alte excese, precum recurgerea la omor, ceea ce nu se întâmplă în democraţii.

Am vorbit despre necesitatea democraţiei. Să vorbim acum de orientarea politică prooccidentală. Unii ar spune că nu trebuie să ne aliem cu nimeni. Dar nu este realist. Avem nevoie de NATO pentru securitatea noastră, fapt demonstrat şi de situaţia din Ucraina, pentru că oricând Rusia îşi poate permite să-şi ducă nebunia războinică mai departe. Pe urmă, NATO asigură doar apărarea ţărilor membre în cazul în care sunt atacate, dar nu le obligă să-şi trimită trupele în ţări străine.

Avem nevoie de piaţa economică europeană. Chiar şi ţări dezvoltate care de iure nu fac parte din UE, ca Norvegia, de facto fac parte din piaţa economică occidentală.

Pe urmă, Uniunea Europeană nu ne obligă să facem mare lucru şi nici nu poate. De asemenea,
nimic nu se poate schimba în structura UE până nu sunt de acord toate ţările membre cu respectiva schimbare. Aşadar, temerile unora cu privire la crearea unui stat paneuropean sunt, în momentul de faţă, lipsite de sens. UE recomandă, dar nu poate obliga politicienii să facă ceva. Într-adevăr, pune anumite condiţii pentru aderare, dar, ca atare, organele ei de conducere nu au putere asupra ţărilor membre. Unii asociază occidentalizarea cu legalizarea căsătoriilor gay, a avortului, a eutanasiei şi a altor chestii neconservatoare. Într-adevăr acestea se fac în Occident, sau mai exact în anumite ţări din Occident, nu în toate. Aşadar, UE nu obligă nici o ţară să facă asemenea lucruri.

Unora nu le plac treburile ce ţin de exploatarea gazelor de şist. Până acum însă nu s-a întâmplat vreo nenorocire de urma exploatării acestor gaze. Asemenea lucruri se fac şi în Vest. Apoi, pentru cei care împotrivesc Occidentului bazându-se pe un conservatorism creştin politizat, în Europa şi SUA, exploatarea acestor gaze este susţinută partidele de dreapta, adică liberale, conservatoare şi creştin-democrate, iar cei care se împotrivesc acestor exploatări sunt stângiştii, adică social-democraţii şi ecologiştii. Cu alte cuvinte, anume partidele mai tradiţionaliste susţin exploatările gazelor de şist, pe când cei care susţin legalizarea căsătoriilor gay şi alte lucruri incompatibile cu mentalitatea tradiţională, se împotrivesc şi acestor exploatări.

Chiar şi în Occident, există curente care, bazându-se pe un conservatorism creştin politizat, susţin apropierea de Rusia, văzând-o ca apărătoare a valorilor tradiţionale. Dar Rusia are o mască conservatoare doar de când în SUA a venit la putere stângistul Obama, întrucât a găsit un pretext pentru a denigra Occidentul. Înainte nu era aşa. Când Bush era la preşedinte, Rusia a legalizat avortul. Fiind basarabean, cunosc cât murdară și ipocrită poate fi politica rusească și cât de greșit ar fi să considerăm că Rusia este o alternativă valabilă la Uniunea Europeană.

Aşadar, să nu ne înşelăm. Sigur că civilizaţia occidentală nu e perfectă, ba are destule metehne care merită criticate, dar este cea mai bună alternativă. Iar despre democraţie Churchill zicea că democraţia este un sistem politic prost, dar cel mai bun din câte omenirea le-a inventat până acum.

Despre importanţa creativităţii

Creativitatea este o calitate necesară pentru dezvoltarea şi împlinirea omului. Cu ajutorul acesteia răzbaţi în viaţă. Un om creativ găseşte soluţii pentru rezolvarea diferitor situaţii cu care se confruntă.

Însăşi istoria popoarelor demonstrează importanţa creativităţii. Vedem că popoarele mai dezvoltate s-au dezvoltat în istorie destul de mult pe baza specificului propriu, al potenţialului autohton, pe când popoarele care au creat mai mult prin imitaţie, precum românii sau ruşii s-au şi dezvoltat mai slab. Aşadar, popoarele aflate în stare de bunăstare au creat curente literare, stiluri arhitectonice, doctrine filosofice, iar astăzi au sisteme de învăţământ avansate şi o stare materială acceptabilă.

În schimb, românii, spre exemplu, în loc să-şi valorifice potenţialul autohton, s-au bazat mai mult pe imitaţie. Nu s-au bazat în totalitate pe ceea ce este străin, dar în bună măsură. Aşadar, am preluat din Occident curente literare ca romantismul, simbolismul, realismul, Am preluat curente arhitectonice din Occident. Acestea preluări nu sunt rele în sine, ba sunt chiar bune, dar problema că e prea puţin s-a dat importanţă spiritului autohton. Aşadar, singura civilizaţie specific românească este cea rurală, care este astăzi în declin şi pe cale de dispariţie. Au existat curente specifice româneşti, precum sămănătorismul şi poporanismul în literatură, sau gândirismul în filosofie. Dar a fost puţin.

Ruşii sunt şi mai buni la imitaţie decât noi. În epoca modernă s-au bazat excesiv de mult pe imitarea Occidentului, în loc să se bazeze pe ceea ce este specific rusesc, ceea ce este paradoxal având în vedere dispreţul pe care mereu ruşii l-au nutrit faţă de Vest. Comunismul, la rândul său, a fost o imitaţie a străinătăţii. Astăzi, Rusia trăieşte sub un regim autoritar, iar dacă oraşe ruşii sunt mai bogaţi, la ţară în anumite locuri se trăieşte mai rău decât în Republica Moldova.

Să nu fiu înţeles greşit. Desigur că împrumutirile sunt bune, şi uneori foarte necesare. E foarte bine că am preluat sistemul democratic din Occident, întrucât acesta s-a dovedit a fi cel mai eficient pentru oameni. Problema nu e în împrumuturi ca atare, ci în faptul că prea mult ne bazăm pe împrumuturi. Prea mult ne uităm la preluarea modelelor externe, în loc să ne dezvoltăm noi înşine într-un mod original.

Aceasta e problema şi în plan religios. Ortodoxia noastră scumpă şi dragă are nişte învăţături foarte frumoase care mângâie sufletul şi îi dau speranţă pentru ziua de mâine, chiar dacă se află în suferinţă, şi îi dă impuls să meargă mai departe. Totuşi, paradoxul este că deşi scrierile Părinţilor răsăriteni susţin că se cuvine ca un creştin nu doar să se roage, ci şi să şi făptuiască, că a fi bogat nu este un păcat, ci felul în care te foloseşti de bogăţie poate fi bun sau rău, că spiritul comunitar este important, paradoxal, popoarele ortodoxe, în comparaţie cu cele occidentale, au un spirit de acţiune şi iniţiativă mai scăzut şi au un spirit mai slab de reacţie când e vorba de probleme importante, sunt mai sărace, iar oamenii par mai dezbinaţi. Aşadar, problema nu e în doctrina ortodoxă în sine, ci în lipsa creativităţii în ortodoxia zilelor noastre. Nu a fost întotdeauna aşa, întrucât ortodoxia a dat marea civilizaţie a Bizanţului, iar în timpul prosperării acestuia, Estul Europei fiind mai dezvoltat decât Vestul. Dar apoi au început necazuri, s-au pierdut multe teritorii în favoarea musulmanilor,  marile centre ale creştinătăţii răsăritene au fost cucerite, fapte care au dus la slăbirea potenţialului creativ. În schimb, catolicismul şi protestantismul şi-au folosit talentul creator. Aceasta se vede din diversitatea stilurilor arhitectonice apărute în creştinismul apusean, din diversitatea ordinelor călugăreşti în catolicism. Protestantismul a pus accentul pe importanţa succesului în viaţă, bazându-se pe ideea că dacă ai succes înseamnă că eşti un om cinstit. Aşadar, problema ortodoxiei nu este doctrina acesteia, ci faptul că nu-şi valorifică potenţialul creator.

În concluzie, dacă istoria ne demonstrează că neamurile au trebuit să fie creative pentru a ajunge la bunăstare, la fel şi în viaţa individului. Dar să nu uităm un lucru: nici creativitatea, nici dezvoltarea pesonală, nu sunt scopuri în sine.