Creștinism și democrație. Baze scripturistice ale democrației

ÎPS Hierotheos Vlachos, mitropolit grec de Nafpaktos, zicea în 2012: „trebuie să fie consolidate încă mai mult instituţiile democratice din ţara noastră, pentru că, dintre toate sistemele politice, tot democraţia este cel mai bun, în ciuda disfuncţionalităţilor care inevitabil se ivesc. Trebuie să fim atenţi cu acest lucru şi să nu permitem subminarea principiilor şi instituţiilor democratice. E posibil ca unii politicieni să fi făcut greşeli, şi cu siguranţă au făcut!, dar nu trebuie ca în numele acestor greşeli să fie subminat sistemul democratic sănătos – care presupune existenţa partidelor de guvernământ, dar şi a opoziţiei – instituţiile unei societăţi libere şi, în cele din urmă, însăşi democraţia. Văd că unii critică exagerat – conştient sau inconştient – instituţiile democratice. Eu, personal, cred că politicieni „limitaţi” sunt mai buni decât dictatorii „ultra-inteligenţi” care privează poporul de libertate.”

Pe de altă parte, Serafim Rose (1934-1982), călugăr ortodox american, considera că cel mai bun sistem este monarhia autoritară, pe motiv că în ea monarhul este ales de Dumnezeu, pe când în democrație, conducătorii sunt aleși de oameni, idee afirmată în lucrarea „Nihilismul. Rădăcina revoluție în epoca modernă”, o lucrare interesantă, de altfel. Este creștinismul compatibil cu democrația?

Sistemele politice din Antichitate și Evul Mediu nu putea fi democrații, nu în sensul modern al cuvântului, pe motiv că oamenii din acele vremuri nu erau pregătiți pentru un asemenea sistem. Nici Fiul lui Dumnezeu nu a venit pe Pământ imediat după căderea lui Adam, tot din motivul că omul nu a fost la fel de pregătit, ci au trebuit trimiși întâi precurosori, cum au fost Moise care a dat evreilor legea iudaică, urmând ca aceasta să-și găsească varianta desăvârșită în legea creștină o dată cu venirea lui Hristos.

O bază scripturistică a democrației găsim în următoarele versete: „Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.       Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” (Marcu 10:42-45) Așadar, cel mai mare este dator să slujească celor mai „mici”, căci numai slujind celorlalți te învrednicești să fii mare. Desigur, pasajul se referă la „rangul” pe care îl vor avea oamenii în împărăția cerurilor, mai exact în fața lui Dumnezeu și se face comparație între „cârmuitorii neamurilor” și viața pe care trebuie să o aibă creștinii, acesta fiind sensul direct al spuselor Domnului. Dar atunci mai toate neamurile erau păgâne, iar creștinismul nu distruge neamurile și lumea, ci o transfigurează, tot așa Panayotis Nellas ne sugerează că Biserica nu este decât transfigurarea lumii prin Hristos, nu negarea acesteia.

Așadar, versetul citat, pe lângă sensul direct, larg, are următorul sens pe plan politic: „Este tipic păgânesc liderul să domnească ca domn; creștinește este ca liderul să domnească ca slujitor.” Prin urmare, activitatea unui conducător creștin trebuie să fie slujirea celor conduși. Unul ca acesta nu domnește pentru sine, ci pentru popor.

Înțelegem de aici că un lider autentic este slujitorul poporului. Ori, tocmai acesta este scopul democrației. Cuvântul „democrație” înseamnă puterea poporului. Aici poporul îi alege pe cei conduși pentru că aceștia sunt slujitorii poporului, prin urmare poporul este cel care trebuie să-i aleagă. 

Dar cum rămâne cu ideea că monarhia autoritară este cel mai bun sistem pe motiv că monarhul este ales de Dumnezeu, pe când în democrație conducătorii sunt aleși de oameni? Dar Dumnezeu lucrează și prin oameni. De exemplu, în voievodatele românești, cu ajutorul boierilor se alegea care dintre urmașii domnitorului decedat se vor așeza pe tron. În Didahia, scriere creștină din secolul I, scrie că fără Dumnezeu nu se poate întâmpla nimic, așadar orice se întâmplă țin de pronia Lui, acesta permițând să se producă un eveniment sau altul, pozitiv sau negativ, cu un anumit scop. La fel, Dumnezeu poate inspira poporul să aleagă președintele sau partidul x sau y.

De altfel, în împărția bizantină, de pildă, nu toți monarhii au fost buni, unii împărați, de exemplu, au promovat erezia iconoclastă. Diferitele monarhii autoritare au dat din când în când conducători nevrednici.

Astăzi, multe state democratice sunt exemple de prosperitate. E drept că există și state autoritare cu un nivel înalt de bunăstare, cum sunt Singapore și Qatarul, acesta din urmă fiind un stat fundamentalist islamic, periculos pentru creștini. Pe de altă parte, în multe state democratice se legalizează tot felul de stângisme: căsătoriile homosexualilor, adoptarea copiilor de către cuplurile gay, sinuciderea asistată, avortul etc. În același timp, democrația stimulează creativitatea, spiritul întreprinzător, libertatea, participarea cetățenilor în viața  comunității și dă poporului posibilitatea de a îndrepta greșelile politicienilor, lucru mai puțin posibil într-un stat autoritar. 

Într-un sistem autoritar pot apărea de asemenea conducători anticreștini, cum a fost împăratul Iulian Apostatul. Așadar, nici să nu ne punem prea mult speranțele în sisteme politice, dar nici să le subestimăm. Să ne bucurăm că trăim în democrație, iar dacă vrem să schimbăm ceva, să ne implicăm în viața politică măcar la alegeri, deși de dorit ar fi să n-o facem doar la alegeri.