Este ortodoxia de vină pentru înapoierea popoarelor răsăritene?

Unii acuză ortodoxia de înapoierea popoarelor din Europa de Est. În legătură cu aceasta, să facem o scurtă cercetare a istoriei popoarelor ortodoxe, a situației lor actuale și a perspectivei teologice asupra înapoierii materiale.

Civilizația bizantină

Din secolul IV până la cucerirea Constantinopolului de către occidentali în 1204, ortodoxia a stat la baza unei întregi civilizații: civilizația bizantină sau creștin-ortodoxă. Istoricii (răsăriteni și occidentali) știu că până la cucerirea Constantinopolului, civilizația bizantină, „originală și strălucită”[1], era mai dezvoltată decât cea occidentală din punct de vedere economic, civilizațional și cultural.[2][3][4] Viața urbană din Bizanț era mai dezvoltată decât în Apus, fiind „înfloritoare, cu o activitate artizanală și comercială intensă”.[5] Istoricul Neagu Djuvara, deși consideră că există o legătură între ortodoxie și înapoierea popoarelor est-europene în epoca modernă, scrie că „Bizanțul, la urma urmelor, nu e mai puțin bogat și variat decât Egiptul, Creta, China sau civilizațiile precolumbiene, mai ales dacă ne gândim la scurtimea relativă a ciclului”.[6]

Ortodoxie și catolicism

Însă cineva ar putea riposta: „Până la 1054 nu existau ortodocși și catolici”. Acestora le răspundem că diferențe între Răsăritul și Apusul Europei există încă din secolul IV, nu doar în ce privește doctrina teologică, ci și în ce privește ritul, precum și accentele și filosofia cărturarilor din Bizanț și din Occident. De asemenea, creștinismul răsăritean al secolului IV (doctrina, cultul și ritul) seamănă deja destul de mult cu creștinismul ortodox al zilelor noastre, asemănarea atingând punctul culminant în secolul VII, de atunci neavând loc schimbări semnificative (nu vorbesc de schimbări dogmatice, căci adevărul creștin a fost întotdeauna același, ci de cult, rit și formă). De asemenea, din punct de vedere istoric, civilizația bizantină creștin-ortodoxă își are începuturile în secolul IV.[7] Mai mulți cercetători, precum istoricul italian Guglielmo Cavallo și istoricul român Stelian Brezianu consideră că istoria Bizanțului începe cu domnia lui Constantin cel Mare.[8]

Constantinopolul. Viața urbană

De asemenea, în opinia istoricilor, până să fie cucerit de venețieni, Constantinopolul, capitala Bizanțului, a fost cel mai prosper, mai strălucit și mai populat oraș din Europa.[9][10] Atunci când occidentalii au cucerit Constantinopolul în timpul primei Cruciade, ei s-au minunat de frumusețea orașului. Ovidiu Drâmba notează că „timp de un mileniu” orașul „i-a uimit pe vizitatorii străini prin bogăția lui, prin grandoarea construcțiilor, prin splendoarea comorilor sale de artă, prin luxul bogaților săi cetățeni și prin fastul exorbitant al curții imperiale...”[11] Un exemplu a fost italianul Geoffroy de Villehardouin, care admira Constantinopolul cucerit de musulmani în Cruciada a IV-a. Orașul îi fascina atât pe occidentali, cât și pe musulmani.[12]

Istoricul Adrian Claudiu Stoica afirmă că în Bizanț, spre deosebire de Occident, a avut loc o continuitate a vieții urbane între Antichitate și Evul Mediu, „multe dintre orașe având o existență neîntreruptă. Cu multe secole înaintea Europei Occidentale, în Bizanț s-au dezvoltat breslele... Exista o impresionantă rețea urbană, orașele fiind entități politico-administrative și militare, dar și centre meșteșugărești și comerciale”.[13]

În opinia marelui bizantinolog englez (sec. XX) Steven Runciman, până să fie cucerit de vestici, Constantinopolul a fost „capitala nediscutată a civilizației europene. Timp de unsprezece secole Constantinopolul a fost centrul lumii luminate”.[14]

„Constantinopolul era, în sfârșit, și marele centru de cultură al timpului – și nu numai al Bizanțului. Viața intelectuală pulsa în jurul Universității – fondată în sec. V și reorganizată în sec. IX –, la care veneau să studieze tineri din toate regiunile Imperiului, precum și din alte țări. Profesorii comentau textele poeților și istoricilor antici greci, precum și operele filosofice ale lui Aristotel și Platon. Școala bizantină de drept, vestită în timpul domniei lui Iustinian, a rămas reunită și după organizarea sa din sec. XI. În perioada secolelor IX-XIV, școlile constantinopolitane erau celebre în toată Europa – și influența lor binefăcătoare s-a simțit atât asupra culturii arabe, cât și a culturii occidentale”.[15] Universitatea din Constantinopol avea profesori faimoși și un nivel înalt al învățământului.[16]

De asemenea, „orașul dispunea de mari terme”[17] și „ceea ce îi dădea orașului nota sa generală, ceea ce îi impresiona extraordinar pe vizitatori erau piețele largi, împodobite cu statui antice; era măreția monumentelor publice, eleganța porticelor, luxul palatelor, splendoarea marelui număr de biserici, spațiile verzi atât de odihnitoare”, iar „istoricul cruciadei a IV-a, Geoaffroy de Villehardouin, scria că cei ce nu văzuseră încă Constantinopolul <<nu își puteau imagina că în toată lumea poate exista un oraș atât de puternic>>  – cu zidurile lui de apărare, cu palatele mărețe și marile sale biserici; un oraș care asupra tuturor este suveran”. [18]

Învățământul bizantin

Constantinopolul era și un prestigios centru de învățământ, mulți occidentali venind să studieze la Constantinopol: „Faima școlilor superioare constantinapolitane atrăgea studenți și erudiți și din îndepărtate țări ale Apusului”,[19] scrie Drâmba despre epoca bizantină de după recucerirea Constantinopolului de la latini. „În secolul al XV-lea, a-ți desăvârși studiile la Universitatea Constantinopolului era o dovadă de înaltă calificare intelectuală”.[20]

Un exemplu de renumit profesor bizantin care a avut inclusiv elevi occidentali și asupra cărora a exercitat o mare influență a fost Nichifor Gregoras (1295-1359/60). El a fondat o școală la mănăstirea Chora din Constantinopol.[21]

De luat în seamă că în Bizanț, spre deosebire de Occidentul medieval, profesorii nu erau clerici, motiv pentru care sistemul bizantin era mai bun decât cel occidental, consideră Ovidiu Drâmba. Ne putem întreba: care sistem de învățământ este atunci mai compatibil cu idealul creștin? Unii ar crede că cel occidental. De fapt, în această privință, sistemul bizantin era mai compatibil cu doctrina creștină, deoarece respecta ideea biblică că nu toți oamenii au aceleași daruri (1 Corinteni 12:12) și, prin urmare, Occidentul medieval a greșit prin faptul că nu a conferit mirenilor posibilitatea de a accede în domeniul pedagogic. La fel, în Bizanț, „orașele îi găzduiau pe marii creatori de cultură, spre deosebire de Occident, unde oamenii de litere își găseau adăpost în modeste lăcașuri monastice”.[22]

„Fapt semnificativ pentru o societate progresistă, interesată de valorizarea culturii și educației, dezvoltarea sistemului de învățământ a constituit o preocupare permanentă pentru împărați. Pe baza moștenirii antice, s-a dezvoltat un învățământ de toate gradele adresat tuturor categoriilor sociale, inclusiv fetelor (în secolul V, Theodosius cel Mare a înființat o universitate la Constantinopol, rămasă funcțională până la prăbușirea imperiului), arătându-se un deosebit interes pentru instruirea laicilor, fapt rar întâlnit în Europa Occidentală până în vremea Renașterii italiene. Învățământul public sau privat, finanțat de stat, Biserică sau particulari, era extrem de frecventat, accederea la o funcție fiind permisă, de cele mai multe ori, numai după absolvirea unor studii în domeniu. În învățământul mediu și superior se studiau teologia, neseparată de filosofie, dreptul, dar și științele exacte, medicina... în secolul al IX-lea, la Universitatea din Constantinopol, cursurile facultăților de drept și filosofie deveneau gratuite. Învățământul bizantin era frecventat de numeroși studenți de peste hotare, inclusiv din Occident”.[23]

Știință și inventivitate bizantină

O mostră veritabilă de invenție bizantină este focul grecesc, utilizat în război – cea mai eficientă armă a imperiului roman de răsărit;[24] acesta avea particularitatea de a nu arde în apă.

O altă invenție este telegraful optic al filosofului și savantului bizantin Leon Matematicul: „Între alte invenții minunate, care i se atribuie lui Leon și care împodobeau palatul Constantinopolului, a fost, din informații sigure, telegraful optic. Într-o zi se transmiteau din Tars până la Constantinopol douăsprezece mesaje diferite, unul de fiecare dată, după caz, printr-un lanț de făclii. La receptor, în Constantinopol, se înțelegerea care dintre cele două mesaje a fost transmis (de exemplu: „atac dușman”, „apărare strategică”, „eventuale pierderi” etc. după ora la care se aprindeau făcliile, în acord cu cele douăsprezece diviziuni convenționale ale zilei, pe care le indicau două ceasuri sincronizate – două ceasuri la fel făcute –, unul plasat la emițătorul din Tars și altul la receptorul din Constantinopol.”[25]

De asemenea, mulți savanți bizantini au lăsat posterității lucrări în domeniul matematicii scrise până la cucerirea Constantinopolului de către turci.

Mulțumită unei organizări militare excelente și a unor mari generali, Bizanțul a rezistat în timp.[26] De asemenea, dacă în Occident oamenii ajungeau în funcții doar pe bază de origini, în Bizanț „la demnitățile la funcțiile cele mai înalte și la funcțiile cele mai înalte în stat se putea ajunge prin merite individuale, nu neapărat pe baza originii”, unii împărați bizantini având origini sociale foarte modeste.[27] O altă particularitate care deosebea imperiul răsăritean de Vest a fost că în Bizanț „nu le era interzis accesul evreilor la nici o profesiune”, unele orașe, inclusiv Constantinopolul având mari comunități și cartiere evreiești.[28] Țara dispunea de terme ce „erau organizate, se pare, ca în epoca romană, cu felurite încăperi cu apă caldă, rece sau cu aburi, și unele chiar cu bazine pentru înot; existau în număr mare în orașe (chiar și în mănăstiri de multe ori)...”.[29] Biserica juca un rol social activ, administrând „foarte numeroase instituții de binefacere, răspândite în tot Imperiul – spitale, orfelinate, aziluri de bătrâni, hanuri de popas pentru călători și pelerini...”.[30]

Științele erau foarte prețuite în Bizanț. Anthemios din Tralles, arhitect din sec. VI, însărcinat cu reconstruirea bisericii Sf. Sofia, a fost și matematician, folosind „calcule matematice în construirea cupolei acesteia. Se pare că el a fost primul care a demonstrat științific posibilitatea de a construi oglinzi incendiare (invenție atribuită de tradiție lui Arhimede) nu prin oglinzi sferice concave, ci printr-o ingenioasă combinație de oglinzi plate”, iar matematicianul Georgios Pachemeres (1242–1310) „rezolvă – printre primii – probleme nedeterminate de gradul întâi și formează observații privind teorema pătratului ipotenuzei”.[31]

Să ne referim puțin și la medicină. Alexandros din Tralles a fost un mare medic bizantin care a trăit în sec. VI. „Tratatul său de medicină generală (patologie și terapeutică) a cunoscut o dezvoltare excepțională – fiind tradus în latină, arabă și ebraică – și o faimă constantă în Occident de-a lungul Evului Mediu”, iar medicul Aetios din Armina a avut o vastă enciclopedie medicală în care, potrivit istoricului francez Jean Théodoridès, „găsim primele încercări de localizare cerebrală a bolilor nervoase”. Să-l menționăm și pe medicul Paul din Eghina (sec. VII), a cărui lucrări au fost traduse în arabă „influențând medicina arabilor în domeniile chirurgiei și obstetricii”.[32] De asemenea, asistența medicală a fost o preocupare continuă a împăraților, nobililor, clerului și mănăstirilor din Bizanț.[33]

Pe plan artistic, „tehnica mozaicului atinge în Bizanț un nivel superior tehnicii romanilor”.[34] În ce privește literatura bizantină, aceasta „a avut totdeauna o pleiadă de scriitori de o inteligență și o cultură cu totul remarcabilă”.[35] De asemenea, „numeroase genuri și specii poetice au fost cultivate în Bizanț – poeme didactice, versificări pe cele mai variate teme, epigrame, poezii ocazionale, encomiastice, satirice, povești și legende, poezii <<prodromice>>...”[36] Literatura poetică a fost „foarte abundentă”, un exemplu de poezie născută în Bizanț fiind poezia ritmică, apărută în cadrul cultului liturgic, reprezentantul ei cel mai de seamă fiind Roman Melodul.[37]

Foarte cultivată era arta retoricii: „Aproape că nu exista în Bizanț un teolog sau un predicator care să nu stăpânească toate regulile și trucurile retoricii, pe care o studiase cu cea mai mare atenție: arta oratoriei – al cărei element mai important era metafora – era pentru ei un element apologetic indispensabil, căci adversarii, sofiștii păgâni trebuiau combătuți cu propriile lor arme. În rândurile laicilor, de asemenea: oratorul era un educator înnăscut, un om politic înnăscut și un om de stat înnăscut”.[38][39]

Renașterile bizantine și renașterea italiană

Dacă în Occidentul secolului al XIII-lea a avut loc Renașterea italiană, ca o redescoperire a valorilor culturii antice, în Bizanț aceste valori niciodată nu s-au pierdut, el atestând mai multe renașteri pe parcursul istoriei sale,[40] deoarece imperiul roman de răsărit a păstrat valorile antichității clasice, iar mulți filosofi bizantini au comentat scrierile filosofilor antici. În școlile bizantine se studia literatura grecilor antici,[41] Bizanțul asigurând „continuitatea tradiției elenice”.[42]

Istoricul Adrian Claudiu Stoica afirmă că Universitatea din Constantinopol a fost un loc privilegiat al studierii autorilor antici greci, filosofia lui Platon studiindu-se aici încă din secolul XI și pregătind Renașterea pe care a cunoscut-o Italia în sec. XIV.[43] Cultura antică n-a fost complet pierdută nici în Occident, dar de bogăția ei s-a bucurat în primul rând răsăritul. După ce grecii au recucerit Constantinopolul de la vestici, în Bizanț a mai avut loc o renaștere culturală, renașterea paleologilor, și aceasta în ciuda faptului că imperiul era destul de slăbit, ceea ce demonstrează potențialul cultural al ortodoxiei. Despre această perioadă, istoricul Neagu Djuvara scrie: „Literatura bizantină a ultimelor secole [bizantine] e probabil superioară literaturii occidentale care îi este contemporană și istoria este cultivată cu tot atâta talent ca în secolele precedente. În sfârșit reînnoirea studiilor antice și admirația oarbă față de literatura și filozofia clasică au deschis calea umanismului occidental. Și în această privință, Bizanțul a precedat Italia și a influențat-o puternic”.[44]

Așadar, bizantinii au avut un impact semnificativ asupra Renașterii italiene, umanismul bizantin influențându-l semnificativ pe cel italian.[45]^[46] După cucerirea Constantinopolului de către turci, mulți cărturari bizantini au fugit în Occident și au devenit instructori ai viitorilor umaniști vestici.[47] De asemenea, bizantinii au adus în Occident multe scrieri ale grecilor antici. Drâmba, în acord cu istoricul francez Louis Bréhier, susține că între occidentalii care au studiat la Universitatea din Constantinopol au fost inițiatori ai Renașterii italiene, care la rândul lor au predat la universitățile occidentale și au adus de la Constantinopol numeroase manuscrise.[48] De asemenea, „contactul culturii bizantine cu literatura, istoriografia, știința, filosofia și arta antică greacă s-a menținut timp de o mie ani – fapt unic în Europa Evului Mediu”.[49] Dar înainte de a influența Renașterea occidentală, școala bizantină a influențat scolastica catolică prin filosoful Ioan Italos, care și-a făcut studiile la Constantinopol și tot aici și-a scris lucrările. Acesta a dat în opera sa o interpretare raționalistă dogmelor creștine. Interpretările sale și-au pus amprenta asupra scolasticii vestice.[50]

Protodemocrația kieveană

O particularitate frumoasă a civilizației ortodoxe o găsim în cultura rusă kieveană. Potrivit lui Martin Sixmith, Novgorodul și încă câteva cnezate kievene au fost precursoare ale democrației, acestea având un sistem participativ în care poporul influența puterea în niște adunări numite vece. A fost „o societate impregnată de cultură și, conform standardelor vremii, liberală”, având „o anumită participare democratică. În special în orașul Novgorod se dezvoltaseră proceduri de guvernare atât de avansate față de restul Europei...”.[51] „Instituții similare existau și la Kiev, și la Pskov.” Istoricul Martin Sixmith afirmă că în Novgorod educația era răspândită, iar dezvoltarea culturală era impresionantă. [52]

Mai târziu, în urma ocupației tătare, multe dintre moravurile mongole au pătruns în firea rusă, una dintre care este autocrația, afirmă același istoric. Așadar, moravurile autocratice și brutale ale rușilor nu își au cauza în spiritul lor bizantin, ci în depărtarea de acesta, în decăderea din spiritul bizatantino-kievean într-unul asiatic.[53] [54] „Dacă modelul Kievului ar fi fost lăsat să se dezvolte, dacă forțele autocrației n-ar fi câștigat în final, Rusia de astăzi ar fi putut arăta altfel.”[55]

Problemele istorice

Istoricul Neagu Djuvara afirmă că Serbia medievală, parte a civilizației bizantine, a atins un grad înalt de cultură.[56] Potrivit aceluiași Neagu Djuvara, faptul că occidentalii s-au dezvoltat remarcabil pe plan cultural la începutul epocii moderne se datorează în bună măsură Bizanțului, care, în timp ce vesticii își construiau frumoasele catedrale, se lupta cu turcii, oprind năvălirea musulmană să ajungă în Europa. Din același motiv, țări catolice precum Ungaria și Polonia, s-au dezvoltat mai slab pe plan cultural, deoarece s-au aflat mai aproape de Imperiul Otoman și au avut mai multe conflicte cu acesta, consideră istoricul.[57] În plus, chiar țările catolice aflate mai aproape de Europa de Est au avut mai multe probleme politice din cauza conflictelor, au continuat să aibă legături de comunicare și culturale cu Occidentul mulțumită faptului că popoarele lor țineau de Biserica Romei, care, spre deosebire de cea ortodoxă, era liberă de stăpâniri străine, motiv pentru care au putut avea o dezvoltare culturală mai intensă decât alte popoare din zona de influență turcă. Un exemplu au fost românii greco-catolici, care au asimilat mai ușor decât ceilalți români valorile iluministe ale epocii nu pentru că erau catolici, ci pentru că prin biserica catolică aveau legături mai puternice cu Occidentul.

Nu doar în perioada atacurilor turcilor, dar și anterior, în mileniul I, Bizanțul a apărat Europa de islam. De pildă, în legătură cu victoriile în războaiele bizantino-arabe, istoricul Ovidiu Drâmba afirmă că acestea „au contribuit substanțial la apărarea civilizației europene...”[58] Istoricul Adrian Claudiu Stoica susține că imperiul bizantin „a stopat avântul extraordinar al invaziei islamului, fiind un veritabil scut pentru Peninsula Balcanică și, poate, pentru întreaga Europă”.[59]

 „Scuze” susținute

Unii consideră că motivele pentru care unele state sunt mai înapoiate, iar altele mai dezvoltate sunt climatul, formele de relief sau modul de a funcționa a limbilor. Unii ca aceștia acuză nu voința omului pentru tăria sau slăbiciunea unui popor, ci climatul, natura sau/și limba. Atunci de ce să nu considerăm că o altă cauză poate fi problemele avute în istorie. În această privință, popoarele creștin-ortodoxe au fost foarte încercate. După cum am menționat anterior, Neagu Djuvara admite că țările occidentale s-au putut dezvolta remarcabil datorită unui mediu ceva mai pașnic, în timp ce Bizanțul se lupta cu musulmanii, și chiar țări catolice, ca Polonia și Ungaria, au fost mai puțin dezvoltate pe plan cultural decât alte părți ale civilizației occidentale în urma confruntărilor cu turcii.

De asemenea, centrul ortodoxiei, Constantinopolul, împreună cu întreg Balcaniul a fost ocupat de turci timp de secole. În timp ce ortodocșii au fost ocupați, Roma, centrul catolicismului, împreună cu majoritatea popoarelor catolice s-au putut dezvolta liber. Celelalte mari centre istorice ale ortodoxiei – Antiohia, Alexandria și Ierusalim – au fost de asemenea ocupate. Peste români, în primul mileniu creștin, au trecut valuri mari de migratori, iar în mileniul al doilea, am stat mult timp sub vasalitatea turcă și am fost înconjurați din toate părțile de dușmani (turci, unguri, poloni, ruși, austrieci, tătari), în Transilvania românii având mai puține drepturi, iar majoritatea fiind sclavi. Citez din Neagu Djuvara:

„În lunga migrație a popoarelor, din secolul al III-lea până în secolul al XIII-lea, n-a existat nici o hoardă barbară, nici un val abătut peste vestul și sudul Europei care să nu fi măturat spațiul carpato-danubian. Și când primele unități politice, slave și române, se vor fi constituit în secolul al XI-lea în arcul Carpaților – într-o epocă în care Occidentul construia deja catedrale – ele vor sucomba sub loviturile ungurilor, în timp ce câmpiile aflate la est și sub de Carpați se instalau pentru trei secole ultimii invadatori turanici, pecenegii și cumanii. Cine ar putea afirma totuși că această adversitate a fost mai mare decât aceea din câmpiile învecinate ale Ucrainei, Poloniei și Pannoniei, sau chiar decât aceea din Peninsula Balcanică, de vreme ce, la sfârșitul mileniului I, în toate aceste teritorii înfloresc state puternice? Or, ceea ce trebuie să remarcăm este că toate aceste state sunt create de popoare nou-venite...”.[60]

Un alt exemplu, de data asta din afara lumii bizantine, de popor care a decăzut din punct de vedere cultural din cauza invaziilor străine este imperiul carolingian. Acesta a avut o renaștere culturală ce a fost precursoare a renașterii italiene, dar din cauza conflictelor interne și ale unor noi invazii barbare, „efervescența culturală a scăzut din intensitate”.[61] Așa cum în cazul popoarelor creștine occidentale, perioada de criză a culturii și inventivității a coincis cu dominația unor neamuri străine timp de câteva sute de ani, la fel stau lucrurile și cu popoarele ortodoxe.

Un exemplu de involuție a unei civilizații cauzată de atacuri ale nomazilor este cel al grecilor micenieni, al căror teritoriu s-a ruralizat în urma năvălirilor barbare.[62]

Exemple de țări foarte dezvoltate, o cauză a dezvoltării spectaculoase a lor fiind faptul că în ultimii o sută de ani au fost ferite de războaie sunt Norvegia, Suedia, Elveția și SUA. Aceasta din urmă, deși a participat la cele două războaie mondiale, luptele armate n-au ajuns pe teritoriul ei.

Georgienii au fost, la rândul lor, ocupați de turci, iar apoi de ruși, dar în mileniul I georgienii și armenii au dat forme de cultură remarcabile. După cum am afirmat anterior, rușii au decăzut în urma ocupației tătare și a implantării moravurilor asiatice, pe când în perioada bizantino-kieveană au avut parte de o dezvoltare remarcabilă. Autocrația țarilor, mult mai brutală decât în Occident, a avut efecte asupra evoluției poporului, inclusiv a vieții bisericești. Instituția patriarhatului fiind eliminată, în fruntea bisericii era pus un mirean desemnat de către țar, biserica fiind în acest fel subordonată statului, într-un mod mult mai grav decât în Imperiul Bizantin, unde, deși împărații se implicau uneori în mod abuziv în problemele bisericești, lucru criticat de Părinți bizantini precum Ioan Damaschinul, deciziile celor șapte sinoade ecumenice n-au fost luate de împărat, ci de comunitatea episcopilor, chiar dacă împărații aveau o anumită influență asupra problemelor sinodale, iar atunci când împărații susțineau opinii eretice, biserica lupta împotriva lor, așadar nu-și pleca pasiv capul în fața monarhului. Exemple în acest sens sunt Maxim Mărturisitorul (sec. VII), Ioan Damaschin (sec. VIII), patriarhul Mihail Celularie (sec. XI) etc., care s-au împotrivit încercărilor împăraților de a impune decizii bisericii.[63]

Istoricul Adrian Claudiu Stoica afirmă că au existat patriarhi care „și-au impus voința asupra unor împărați mai slabi”, un exemplu în acest sens fiind Mihail Celularie. „Uneori însă, patriarhul avea îndrăzneala de a-l sfida pe împărat, interzicându-i accesul în biserici, excomunicându-l sau impunându-i canoane. Putea să condamne deciziile suveranului din amvonul Sfintei Sofii. Patriarhul fiind un personaj respectat, împăratul era nevoit să accepte manifestările de orgoliu ale acestuia, cel puțin pentru o vreme”.[64]

Oare aceste probleme istorice sunt de luat în seamă? „Le găsești scuze”, ar spune cineva. Dar a da vina pe climat, natură, sărbători și limbă pentru înapoiere nu este de asemenea o scuză? De ce unele „scuze” trebuie afirmate cu tărie, iar altele negate?

Potențialul ortodoxiei. Influența civilizației ortodoxe asupra Occidentului

Cu toate acestea, ortodocșii s-au afirmat din când în când foarte frumos pe plan material și cultural. Un exemplu este icoana Sf. Treime a lui Andrei Rubliov, care este o realizare remarcabilă. În secolul al XVI-lea, în Bucovina s-au construit renumitele biserici pictate, având stilul denumit moldovenesc, o superbă împletire între stilul bizantin, stilul gotic și motive tradiționale românești. Faimoasele biserici bucovinene fac parte în prezent din patrimoniul mondial UNESCO.

Că tot am pomenit de UNESCO, să mai dau câteva exemple de creații culturale ortodoxe ce fac parte din patrimoniul umanității: Biserica ortodoxă din Ravenna, Italia – construită de bizantini în primul mileniu, când ei își întindeau influența până în Occident; mănăstirile Dafni, Hosios Loukas și Nea Moni din Chios (Grecia); mănăstirea Meteora (Grecia); muntele Athos; bisericile pictate din regiunea Troödos (Cipru); cetatea Raska și mănăstirea Sopocani (Serbia); mănăstirea Studenica (Serbia); patru monumente medievale din Kosovo; regiunea Ohridei (FRI Macedonia); mănăstirea Rila (Bulgaria); orașul vechi Nesebar (Bulgaria) – reprezentativ pentru Bulgaria medievală, parte a civilizației bizantine; mănăstirea Gelati (Georgia); monumentele istorice de la Mtskheta (Georgia); renumita catedrală Sfânta Sofia (în prezent muzeu) (Turcia).

Istoricul Ovidiu Drâmba afirmă că influența Bizanțului „asupra vieții culturale – din spațiul răsăritean, sud-est european și chiar occidental – a fost substanțială”. [65] Să menționăm de asemenea câteva influențe bizantine asupra Occidentului: biserica din Ravenna, menționată mai sus (aflată în patrimoniul mondial UNESCO) și alte biserici bizantine construite în Occident – exarhatul din Ravenna a fost de asemenea „principalul focar de artă bizantină din Italia”[66]; cântul gregorian, apărut la sfârșitul secolului VI – deși a fost modificat semnificativ în timp, originile sale sunt bizantine;[67] ritul ambrozian – are origini grecești, este practicat în prezent în nordul Italiei și în partea italofonă a Elveției; imnul acatist – de asemenea o formă de cultură – existent și în catolicism, a apărut pentru prima dată în Bizanț; umanismul renascentist – despre care am scris mai sus; orfevreria – preluată de către bizantini de la musulmani, a fost perfecționată de primii și transmisă în Occident[68]; Pseudo-Dionisie Areopagitul și Maxim Mărturisitorul au fost inițiatorii speculației mistice în Occident, iar renumita lucrare „Scara” scrisă de Sf. Ioan Scărarul, a influențat inclusiv spiritualitatea occidentală, fiind tradusă în aproape toate limbile europene;[69] epoca renașterii carolingiene din Vest a fost de asemenea „o perioadă de intensă influență bizantină. Au contribuit la aceasta și prezența numeroaselor ambasade din Bizanț la curtea regilor franci”.[70] „Aria de expansiune și de influență a artei bizantine este imensă, întinzându-se în perioade diverse prin forme și cu intensități diferite din Orientul Apropiat până în Anglia, din Palermo până la Novgorod și Palestina până în țările scandinave.”[71]

Istoricul Gordon Kerr despre potențialul cultural al Bizanțului spunea următoarele: „Constantinopolul a devenit centrul cultural al universului medieval, cu o elită intelectuală condusă de Photios (810-893), profesor și patriarh al orașului, care preda și muncea acolo. Au fost elaborate mari opere, și pe lângă acestea, învățații bizantini au îndeplinit valoroasa funcție de conservare a numeroase lucrări importante ale antichității grecești și romane. Arhitectura, pictura, mozaicul și meșteșugurile au suferit și ele o renaștere. Arhitectura a început să fie preocupată de aspectul exterior și s-a străduit să atingă o perfecțiune estetică; pictura a devenit simbolică și abstractă. Influența culturală bizantină s-a extins pe tot continentul”.[72]

Arta și cultura bizantină au influențat de asemenea lumea islamică.[73]

Aromânii, deși ocupați de turci, au dezvoltat un sistem comercial care se întindea din Occident până în Balcani și care a fost unul dintre cele mai dezvoltate din Europa. De asemenea, românii din Brașov (mai exact din Șcheii Brașovului), care erau majoritatea ortodocși (nu greco-catolici), au dat o comunitate de negustori și meșteșugari ce a întrecut-o pe cea a sașilor brașoveni: „Comunitatea de negustori și meșteșugari a românilor din Șchei devenise în secolul al XVIII-lea atât de puternică și de prosperă, încât, spre exemplu, la 1679, dintre cei 132 de mari comercianți brașoveni, numai 11 erau sași. Negustorii din Șchei au preluat treptat controlul asupra comerțului brașovean cu sudul Dunării (circa 80% din volumul de schimburi), dar cele 59 de firme negustorești din orașul românesc aveau, în 1769, puternice legături de afaceri cu Viena, Graz, Trieste etc.”.[74]

Dostoievski, om foarte religios, este în topul celor mai admirați și citiți autori din lume.  Popoarele creștin-ortodoxe au dat remarcabili oameni de știință: e vorba de Mendeleev, George Florenski, Nicolae Paulescu – care se cuvenea să primească Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei, dar în locul lui l-au primit doi canadieni din motive subiective. Să-i mai numim pe muzicienii de seamă Rachmaninov și Chorubin. Istoricul Neagu Djuvara laudă dezvoltarea culturală remarcabilă a Rusiei din secolul al XIX-lea.

Convertirile civilizaționale și ciclicitatea istoriei

Un alt lucru ce trebuie luat în seamă este că atunci când un popor trece de la o civilizație la alta – cum este cazul neamurilor est-europene, parte a civilizației bizantine, ce s-au converit la cea occidentală – o atare convertire se poate face mai greu, cu încercări nedorite, popoarele respective fiind nevoite să aibă parte de niște evoluții mai puțin liniștite decât națiunile din civilizația la care aderă.

Un exemplu în acest sens este India, țară săracă cu o rată înaltă a violurilor. O alta este Turcia, ce a tins să treacă de la civilizația islamică la cea occidentală, dar astăzi prezintă excese autoritariste și tendințe de reislamizare. De asemenea, țările ce au făcut parte din comunism – comunismul fiind considerat de Neagu Djuvara o formă eretică a civilizației occidentale – de cum au dorit să adere la occidentalismul autentic, s-au confuntat cu diverse probleme în această încercare: corupție, oligarhie, nostaligii după comunism etc. (E drept că în ce privește aceste cazuri, de convertire dificilă de la o civilizație la alta, se pot aduce și contraexemple, precum Japonia.)

Vedem că uneori istoria se desfășoară în mod ciclic. În Europa, după o perioadă de strălucire a Orientului, urmează o epocă în care Occidentul este în fruntea continentului, după care Estul din nou devine lider. În timpuri îndepărtate, Grecia Antică era în fruntea Europei. Mai târziu, Imperiul Roman i-a preluat civilizația și a cucerit-o devenind focarul civilizațional și cultural al Europei. În secolul IV, centrul civilizației s-a mutat în Est, la Constantinopol. Un mileniu mai târziu, Bizanțul a fost cucerit, iar Occidentul a devenit din nou liderul cultural și civilizațional al Europei. Atunci, de ce să nu facem o predicție futurologică și să afirmăm că răsăritul Europei va redeveni centru civilizațional și cultural?

Un punct de vedere teologic

Așadar, având atâtea probleme, popoarele ortodoxe au demonstrat un potențial extraordinar. Să nu uităm că și occidentalii au avut o evoluție mai slabă în perioada în care se confruntau cu barbarii și cu arabii care au cucerit Spania. În prezent, țările ortodoxe au adoptat civilizația occidentală, iar popoarele lor se află, per ansamblu, între prosperitate și sărăcie. Țările ortodoxe , în general, sunt mai prospere decât cele mai multe state musulmane, decât China și India (după PIB/loc.), dar stau mai prost, este adevărat, decât țările occidentale. În ce privește Rusia, aceasta are zone foarte dezvoltate atingând PIB/loc. a unor țări bogate: Moscova, de pildă, are PIB/loc. al Olandei, Petersburgul – al Coreei de Sud, iar oblastul Tiumen are PIB/loc. al Norvegiei, conform statisticilor pentru 2009. Rusia este astăzi unul dintre cele mai inegalitare state, având orașe bogate, dar și zone extrem de sărace.

Să nu uităm însă că problemele istorice lasă urme adânci, după cum și ocupația tătară a lăsat urme adânci asupra societății ruse, această fiind până în prezent înclinată spre forme brutale de autocrație. De asemenea, din punct de vedere teologic, oamenii luminați spiritual sunt mai încercați, iar popoarele ortodoxe au fost foarte încercate în istorie. Ori, deși am o admirație față de anumite personalități occidentale și nu le neg valoarea, viața și experiența îmi demonstrează că ortodoxia a păstrat creștinismul în forma cea mai autentică.

De asemenea, din punct de vedere teologic, cu toate că este de datoria noastră să luptăm pentru ca ceilalți să prospere, să aibă de mâncare, nu întotdeauna sărăcia este un lucru rău. Suntem datori să luptăm pentru eradicarea ei, dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu vrea ca anumiți oameni să ducă crucea sărăciei, că după cum spune Scriptura, fiecare creștin are o cruce de dus (Matei 10:38). Un alt motiv pentru care Domnul este poate împotriva unei prosperități exagerate poate fi posibilitatea de a cădea în necredință:  „A mâncat Iacob şi s'a săturat şi s'a lepădat de Cel-Iubit...” (Deuteronom 32:15) Vedem că așa s-a și întâmplat cu unele popoare bogate, cum sunt danezii, belgienii sau suedezii. Iar fără Dumnezeu nu se întâmplă nimic, afirmă Didahia, carte creștină din secolul I. Un necaz se poate abate asupra unei persoane sau a unui popor cu un scop. Nu totul este în puterile noastre, conform doctrinei creștine.

Concluzii

În final, concludem că civilizația bizantină creștin-ortodoxă a fost o civilizație strălucită, mai dezvoltată decât Occidentul contemporan din toate punctele de vedere, căreia n-am reușit să-i vedem întreg potențialul din cauza că a fost înghițită de musulmani, motiv pentru care, spre deosebire de alte civilizații, consideră Neagu Djuvara, ea n-a reușit să intre în ultimele faze ale ciclului civilizațional.

Exemple ale potențialului civilizației creștin-ortodoxe sunt diferitele monumente date de această civilizație aflate în prezent în patrimoniul mondial UNESCO, renașterile culturale bizantine, influența bizantinilor asupra renașterii carolingiene și asupra celei italiene, protodemocrația kieveană, marele prozator rus Dostoievski etc. și toate cele menționate mai sus ce demonstrează strălucirea civilizației bizantine.

Să nu raționalizăm prea mult, cum fac cei care dau vina pe credință pentru înapoiere. Să nu uităm abordarea teologică a problemelor vieții. Probabil că există un scop pentru care Cel de Sus nu lasă un popor sau altul să nu prospere prea mult. Solomon se ruga să nu fie prea sărac, pentru a nu ajunge să fure, dar nici prea bogat, pentru ca nu cumva, din acest motiv, să ajungă la un exces de încredere în sine și să creadă că nu mai are nevoie de Dumnezeu. (Proverbe 30:7-9, Biblia Anania după Septuaginta)

Istoria este imprevizibilă. În mileniul I, Bizanțul era în fruntea Europei. În antichitate a dominat un timp Grecia, după care civilizația ei a fost preluată de romani. Nu este exclus ca în rândul popoarelor bizantine să aibă loc o nouă renaștere, iar acestea să-i ajungă pe occidentali din urmă și să fie din nou în fruntea istoriei. În fond, istoria e plină de surprize.

---

[1] Stoica, 2013, p. 129.

[2] Djuvara, 2006, pp. 101-103.

[3] Stoica, 2013, pp. 122-123.

[4] Drâmba, 1998, p.212.

[5] Drâmba, 1998, p. 251.

[6] Djuvara, 2006, p. 96.

[7] Djuvara, 2006, p. 98.

[8] Stoica, 2013, p. 122.

[9] Djuvara, 2006, p. 95.

[10] Stoica, 2013, p. 130.

[11] Drâmba, 1998, p. 255.

[12] Stoica, 2013, p. 130.

[13] Stoica, 2013, p. 130.

[14] apud Drâmba, p. 362.

[15] Drâmba, 1998, p. 266.

[16] Drâmba, 1998, p. 298.

[17] Drâmba, 1998, p. 259.

[18] Drâmba, 1998, p. 260.

[19] Drâmba, 1998, p. 220.

[20] Drâmba, 1998, p. 301.

[21] Tatakis, 2010, p. 314.

[22] Stoica, 2013, p. 141.

[23] Stoica, 2013, p. 141.

[24] Drâmba, 1998, p. 308.

[25] Matsoukas, 2011, pp. 142-143.

[26] Drâmba, 1998, p. 233.

[27] Drâmba, 1998, p. 243.

[28] Drâmba, 1998, p. 254.

[29] Drâmba, 1998, p. 268.

[30] Drâmba, 1998, pp. 280-281.

[31] Drâmba, 1998, p. 304.

[32] Drâmba, 1998, p. 306.

[33] Drâmba, 1998, p. 307.

[34] Drâmba, 1998, p. 308.

[35] Drâmba, 1998, p 315.

[36] Drâmba, 1998, p. 323.

[37] Drâmba, 1998, p. 324.

[38] Drâmba, 1998, p. 317.

[39] Miscellanea, ed. G. Muller – Th. Kiessling, cap. 93 apud Tatakis, 2010, p. 306

[40] Stoica, 2013, p. 134.

[41] Drâmba, 1998, p. 296.

[42] Stoica, 2013, p. 147.

[43] Stoica, p. 129.

[44] Djuvara, 2006, p. 105.

[45] Djuvara, 2006, pp. 103, 105.

[46] Tatakis, 2010 p. 306.

[47] Stoica, 2013, p. 141.

[48] Drâmba, 1998, p. 302.

[49] Drâmba, 1998, p. 315.

[50] Drâmba, 1998, p. 220.

[51] Sixmith, 2011, p. 33.

[52] Sixmith, 2011, p. 35.

[53] Sixmith, 2011, p 35.

[54] Djuvara, 2006, p. 108.

[55] Sixmith, 2011, p. 36.

[56] Djuvara, 2006, p. 107.

[57] Djuvara, 2006, p. 106.

[58] Drâmba, 1998, p. 217.

[59] Stoica, 2013, p. 134.

[60] Djuvara, 2006, pp. 107-108.

[61] Stoica, 2013, p. 107.

[62] Istoria. Enciclopedie pentru întreaga familie, p. 38.

[63] Drâmba, 1998, p. 276.

[64] Stoica, 2013, p. 138.

[65] Drâmba, 1998, p. 217.

[66] Drâmba, 1998, p. 362.

[67]Djuvara, 2006, pp. 99-100.

[68] Drâmba, 1998, p. 308.

[69] Drâmba, 1998, p. 310.

[70] Drâmba, 1998, p. 356.

[71] Drâmba, 1998, p. 354.

[72] Kerr, 2014, pp. 24-25.

[73] Drâmba, 1998, pp. 363-364.

[74] Pop & Bolovan, 2016, p. 162

Bibliografie

Djuvara, Neagu, Civilizații și tipare istorice. Un studiu comparat al civilizațiilor, ed. a III-a revăzută și adăugită, 2006

Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. IV, Ed. Saeculum I.O., Ed. Vestala, București, 1998.

Kerr, Gordon, O scurtă istorie a Europei, Ed. Nemira, 2014.

Matsoukas, Nikolaous A., Istoria filosofiei bizantine, Ed. Bizantină, București, 2011.

Pop, Ioan Aurel; Bolovan, Ioan, Istoria Transilvaniei, ed. a II-a, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.

Stoica, Adrian Claudiu, De la antichitate la renaștere. Cultură și civilizație europeană, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2013.

Sixmith, Martin, Rusia – un mileniu de istorie, Humanitas, București, 2011.

Tatakis, Basile, Filosofia bizantină, ed. a II-a, Nemira, 2010

Istoria. Enciclopedie pentru întreaga familie, – Teora, 2004.

Națiunea – doar un mit?

Este știut faptul că conștiințele naționale s-au cristalizat în secolele 18-19, atunci apărând primele doctrine naționaliste. Înseamnă această că națiunea este doar un mit, o pură inovație a epocii moderne?

Să fim clari. Când zicem că națiunile s-au format în secolul 19, vrem să spunem că atunci s-a format conștiința unității naționale, însă, și până atunci, inclusiv în Evul Mediu, oamenii știau că aparțin unei anumite identități etnolingvistice distincte, după cum afirmă istoricul Andrew Baruch Wachtel în lucrarea „Balcanii”. De pildă Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, era numit în documente „Ioan Românul” înainte de intra în funcție. Adversarii fiului său, Matei Corvinul, îi reproșau acestuia că are un tată român. Într-un document din epoca de tranziție dintre Evul Mediu și epoca modernă se faca referire la români ca la un neam ce este răspândit din Balcani până în spațiul carpato-danubian, deși teritoriile acestea erau stăpânite de țări diferite.

De asemenea, un cronicar maghiar afirmă că atunci când Mihai Viteazul a invadat Transilvania, „vlahii” (românii) s-au răsculat încurajați de faptul că țara este cucerită de un voievod din neamul lor.

Așadar, deși conștiința națională s-a format în sec. 18-19, oamenii cunoașteau și în epocile anterioare că au o anumită identitate etnolingvistică. Oare popoarele migratoare slave, care erau omogene din punct de vedere etnic, nu cunoșteau că aparțin unei anumite indentiăți etnolingvistice, de vreme ce toți vorbeau la fel și aveau aceleași origini?

De notat că evreii antici aveau o conștiință națională, mulțumită religiei iudaice. Bizantinii aveau și ei, se pare, o anumită conștiință națională, dar nu etnolingvistică, având ca repere ale acestei conștiințe originea romană și ortodoxia. Unii învățați bizantini, precum Teodor Metochites sau Plethon, se știe că aveau chiar conștiință națională greacă.

Prin urmare, conștiința etnică a existat din timpuri îndreptătate. Cu timpul, omul a evoluat și această conștiință a evoluat în mod natural în conștiința națională. Să ne bucurăm de identitatea etnică pe care o avem, de limba pe care o vorbim și de națiunea din care facem parte, căci acestea sunt semnele cu care ne distingem în lume.

Naționalism și șovinism

În zilele noastre, termenul „naționalism” este văzut din ce în ce mai mult prin prismă negativă. Este o asemenea atitudine justă? Naționalismul este considerat din ce în ce mai mult o formă de extremism. O posibilă cauză a unei atari atitudini sunt atrocitățile nazismului. După înfrângerea naziștilor în cel de-Al Doilea Război Mondial, în Europa s-a format o mentalitate puternic antinazistă, asocierea cu o atare ideologie stârnind mai mult negativism decât asocierea cu comunismul.

Cu toate acestea, a fi naționalist nu este neapărat un lucru rău. Atitudinea negativistă față de acest termen este cauzată, probabil, de asocierea acestuia, cu exclusivismul național, cu șovinismul. Dar nu orice formă de naționalism este șovină. Potrivit „Dicționarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, 1998”, naționalism înseamnă „Doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor și aspirațiilor naționale.” Potrivit definiției de pe Google Translate, prin naționalism înțelegem „patriotic feeling, principles, or efforts” (simțământ, principii și eforturi patriotice). Nu este nimic extremist sau exclusivist aici.

Omul de cultură român Răzvan Codrescu afirmă că este tipic stângii să asocieze un termen pozitiv cu unul negativ. Un exemplu este cel de „naționalist-șovin.” În acest caz, cuvântul „naționalist” este un pleonasm, deoarece orice șovin este naționalist, dar nu orice fel de naționalist, ci un naționalist extremist.

Margaret Thatcher este considerat un politician naționalist, - de pildă, jurnalistul și politicianul Nigel Lawson enumeră naționalismul printre idealurile ei politice - dar analiștii politici nu o acuză de extremism, ci are o imagine pozitivă, de politcian conservator care a revigorat economia Regatului Unit după o perioadă de decădere cauzată de politici stângiste. De asemenea, poetul basarabean Grigore Vieru are o poezie intitulată „Sunt naționalist”. Poezia n-are nici un element șovin și exprimă nimic altceva decât iubirea de neam, nu disprețul față de alte neamuri.

Dacă naționalismul în sine este extremist, atunci și patriotismul este extremist. Dar așa cum nici patriotismul în sine nu este un lucru rău, la fel - nici naționalismul. Că și patriotismul poate fi exclusivist, deci extremist, dar nu orice formă de patriotism este exclusivist. La fel stau lucrurile și cu naționalismul.

Creștinism și neam

Există incompatiblitate între credința creștină, pe o parte, și iubirea de neam, pe de altă parte? Să facem o scurtă expunere a raportului dintre teologie și națiune.

Teologul Dumitru Stăniloaie susține că nici Adam nu era anațional, el vorbind de asemenea o limbă, având o anumită mentalitate și o anumită constituție psihică și trupească.

Oamenii au fost divizați pe criterii de limbă la turnul Babel, (Facerea 11) dar cartea Facerii ne sugerează că și înainte au existat națiuni, și chiar limbi diferite (Facerea cap. 10), după cum sugerează și o notă a Bibliei Anania. Divizarea pe limbi de la turnul Babel a fost făcută de Dumnezeu, din considerentul că o omenire divizată este un rău mai mic decât o omenire unită în afara lui Dumnezeu (Facerea 11:1-9). Încercarea se construire a turnului Babel poate fi considerată un simbol al orgoliului, chiar al unui orgoliu luciferic și megalomanic, prin care omul se autozeifică. Dezbinarea și învrăjbirea este considerată mai bună decât aceasta. Despre împărțirea pe limbi, în Biblia Anania găsim următorul comentariu: „Sancţionarea orgoliului omenesc de a străpunge cerul (locuinţa lui Dumnezeu) cu puteri proprii. Cu acest moment se începe nu numai istoria limbilor, ci şi istoria mentalităţilor; când doi oameni „nu vorbesc aceeaşi limbă“ înseamnă că ei gândesc diferit.” 

Așadar, putem presupune că este vorba în primul rând despre diferențele de gândire, existența mai multor moduri de a gândi fiind mai bună decât a unui singur mod de gandi care să fie împotriva lui Dumnezeu. În Noul Testament și în scrierile Părinților Bisericii se afirmă că în Vechiul Testament întâlnim multe versete și situații ce pot fi interpretate alegoric. În cazul Turnului Babel, poate fi vorba de smerirea orgoliului omenesc.

De altfel, diferențele dintre oameni se pot dezvolta în mod natural și nu întotdeauna diferența este un lucru rău. Dumitru Stăniloaie susține următoarele: 

„Este diversificarea omenirii în naţiuni un păcat, sau o urmare a păcatului? Ar fi de ajuns să respingem această presupunere cu simpla provocare la legea universală a treptatei diversificări a faunei şi a florei. Legea aceasta nu e plauzibil să fie contrară voii lui Dumnezeu, mai ales că diversificările acestea manifestă cele mai adeseori o înnobilare a trunchiului de bază, nu o decădere a lui. Dar răspunsul se poate da şi altfel: Păcatul sau răul e de alt ordin decât unitatea sau diversitatea. El înseamnă stâlcire, desfigurare a lucrului dat, a existenţei produse de alte puteri. Este specificul naţional o stâlcire a umanului, o decădere din fiinţa omenească? Ar fi, când acest specific naţional s-ar prezenta ca ceva vicios, meschin, fără înălţimi şi purităţi de simţire şi de gând. Cine nu ştie însă că nimic josnic nu se află în felul specific cum percepe şi reacţionează în lume membrul unei anumite naţiuni? În simţirea doinei româneşti şi în hora noastră nu cred că e ceva păcătos, sau dacă e şi aşa ceva, aceasta nu e de caracter naţional, ci omenesc. Naţiunea în faza păcatului are manifestări păcătoase, pentru că natura omenească în general, cu toate diversificările în care se înfăţişează, este păcătoasă. Scoaterea oamenilor din starea păcătoasă nu se face prin anularea calităţilor naţionale, ci prin îndreptarea naturii omeneşti în general. Dacă ar fi ceva păcătos în însuşi specificul naţional, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni şi răi în cadrul unei naţiuni, căci toţi ar fi răi.”

În Vechiul Testament, Dumnezeu a ales un popor, pe cel provenit din urmașii lui Iacob, fiul lui Isaac și nepotul lui Avraam, să-i fie popor ales pe care să-l călăuzească în istorie, până la venirea lui Mesia. Așadar, până la apariția creștinismului lumea a fost divizată între poporul lui Dumnzeu – evreii – și popoarele păgâne.

Evreii erau un popor simplu, slab comparativ cu alte neamuri, dar Dumnezeu l-a încurajat să nu-și pună nădejdea în puterea armelor și în mulțimea oamenilor, ci în El, pentru că prin El pot fi biruiți cei mai puternici adversari. Cerul le-a evreilor o lege sfântă, care trebuia să-i călăuzească spre creștinism, legea desăvârșită, ce avea să fie dată odată cu venirea lui Mesia.

Pe parcurs, evreii au căzut în diferite păcate mari, pentru care Dumnezeu i-a amenințat cu pedeapsa prin profeții săi și în cele din urmă i-a pedepsit. Una dintre pedepse a fost divizarea Israelului în două țări, care a fost dată inclusiv din cauza căderii în idolatrie a regelui Solomon spre sfârșitul vieții, căci pentru păcatele conducătorilor plătea poporul.

Un exemplu de patriotism este cel al proorocului Ieremia, care în plângerile sale deplânge pustiirea Ierusalimului.

Popoarele păgâne sunt văzute drept instrumente ale lui Dumnezeu pentru pedepsirea poporului ales care a căzut în idolatrie, dar și acestea vor fi pedepsite pentru păcatele lor, cum s-a întâmplat cu Babilonul, faptul că sunt instrumente de pedeapsă ale cerului nefiind justificare pentru atrocitățile comise.

Putem face corelație între lucrarea lui Dumnzeu cu poporul evreu și căile popoarelor creștine. Sfântul Nicolae Velimirovici, episcop sârb din secolul XX, considera de asemenea că Dumnezeu lucrează cu popoarele prin semne și pedepse și că pentru popoarele conducătorilor plătește poporul. Desigur, unii ar putea afirma că religia creștină este mai individualistă decât iudaismul, însă creștinismul nu neagă importanța colectivității.

Iisus Hristos și cei 12 apostoli s-au născut în cadrul poporului evreu și au fost circumscriși în religia iudaică. Mântuitorul și apostolii au propovăduit Evanghelia întâi și întâi e evreilor, ei fiind ca niște primi între egali. Din păcate, deși poporul evreu a dat primii creștini și elita creștinismului, majoritatea nu au acceptat Vestea cea Bună.

Dar, deși evreii au fost primi între egali, Evanghelia era menită să fie propovăduită tuturor neamurilor, prin Hristos fiind distrus zidul despărțitor dintre evrei și neamuri, afirmă Biblia, împietrirea evreilor care nu au dorit să se convertească fiind câștig pentru celelalte neamuri. Scripturile paulinice sugerează ideea că evreii se vor converti la creștinism după ce o vor face toate celelalte neamuri.

Ne putem întreba: nu este creștinismul o religie mai individualistă decât iudaismul și ce importanță mai are atunci fenomenul neamurilor? Vedem că în Noul Testament, Mântuitorul prezice catastrofa distrugerii Ierusalimului, care potrivit lui Ioan Gură de Aur a fost pedeapsă pentru împietrirea iudeilor, lipsa lor de pocăință și deicid. Așadar, pedepsele colective nu au dispărut. În Evanghelie, Mântuitorul afirmă că cel care are va primi și mai mai mult, iar cel care nu are, și ce are i se va lua (Matei 13:12). Deși afirmația este expusă într-un context diferit, i se poate da și următoare interpretare particulară: evreii s-au mulțumit doar cu Ierusalimul pământesc, disprețuindu-l pe cel ceresc, primul fiind nimic comparativ cu al doilea, motiv pentru care au pierdut și Ierusalimul pâmântesc. Creștinii au preferat împărăția cerească, iar mai apoi li s-a dat și împărăția pământească – imperiul roman creștinat, mai apoi imperiul bizantin.

Desigur, în privința pedepselor, putem susține în acord cu anumiți părinți, că de fapt nu Dumnzeu pedepsește, ci prin păcat cădem sub stăpânirea demonilor, iar ei ne fac să suferim.

Vedem că apostolul Pavel, deși afirma că patria noastră este în ceruri, avea în continuare un sentiment aparte pentru poporul evreu, susținând că ar prefera să fie supus chinurilor iadului de dragul mântuirii evreilor și îl durea sufletul pentru ei. (Romani 9:2-4)

În Apocalipsă găsim de asemenea exemple de pedepse colective pentru păcatele oamenilor. Așadar, nu trebuie eliminată importanța colectivității. Didahia, scriere creștină din secolul I, afirmă că fără Dumnezeu nu se poate întâmpla nimic. Așadar, nici diversitatea țărilor, etniilor și limbilor nu se întâmplă fără El. Putem deduce de aici că acestea există cu un scop. Chiar dacă admitem că religia creștină este mai individualistă decât iudaismul, Noul Testament nu diminuează importanța colectivităților și nu anulează diversitatea.

De asemenea, nu putem spune că creștinismul este individualism, în schimb, putem afirma că este o religie a persoanei, după cum dă de înțeles teologul ortodox Sofronie Saharov. În opinia sa, diferența dintre persoană și individ este că individul este un atom izolat, care nu se află în comuniune cu ceilalți oameni și cu Dumnzeu, pe când persoana se află prin definiție în legătură cu alții. Or în biserică suntem un trup și suntem mădulare unii altuia, deci, implicit persoane. De aici rezultă că un creștin autentic este întotdeauna persoană și nu individ.

Arsenie Boca afirmă că „neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îsi urmeaza destinul, au apararea lui Dumnezeu. Când si-l tradează, sa se gateasca de pedeapsa.” Vedem că în istorie diferitele neamuri au avut diferite misiuni și roluri. În Evul Mediu, imperiul bizantin și imperiul carolingian au avut rolul de propovăduitori și ocrotitori ai creștinismului autentic. Popoarele care au păstrat creștinismul autentic au fost adesea mai încercate. De la un anumit timp Bizanțul a slăbit semnificativ pe plan politic. Cu toate acestea, a avut un rol important în a opri năvălirile musulmane să cucerescă Occidentul, iar datorită acestui fapt Vestul a avut posibilitatea de a se dezvolta cultural într-un mod atât de remarcabil, potrivit istoricului Neagu Djuvara.

Românii s-au asemănat poporului evreu vechi-testamentar, care era mic și slab, dar pe care Dumnezeu îl încuraja să nu se sperie, căci cât timp Îl are pe El, va înfrânge cele mai puternice popoare. Tot așa românii, un popor mic și slab și încojurat din toate părțile de puteri militare, a rezistat, Moldova și Țara Românească nefiind niciodată cucerite în întregime.

Scriptura spune că acolo unde a persistat păcatul, persistă și harul, (Romani 5:20) și invers; de aici reiese că acolo unde se urcă mai mult pe culmile virtuții și ale credinței, acolo sunt mai multe încercări. Foarte încercate au fost popoarele creștin-ortodoxe: românii, rușii, bulgarii, grecii, sârbii. Dar toate încercările se dau cu un scop, după cum vedem când citim Vechiul Testament. Desigur, nu neg valoarea diferitor personalități și filosofii pe care le-au dat catolicismul și protestantismul, dar viața mi-a oferit argumente că ortodoxia este confesiunea care păstrat creștinismul în forma cea mai autentică.

Și americanii, popor creștin, foarte religios, este destul de încercat, având loc campanii mediatice contra liderilor ce luptă pentru valorile creștine și împotriva pseudovalorilor atee. O altă încercare la care este supus poporul american este omorurile în masă ce se fac cu armele. Este religia de vină pentru așa ceva? Nu, deoarece majoritatea acestor ucigași nu sunt creștini, ci duhurile rele invidiază înclinația religioasă a americanilor.

Dar de ce anumite popoare prospere precum suedezii, danezii sau belgienii au rată foarte scăzută a religiozității sau a frecventării bisercii? Răspunsul îl găsim tot în Scriptură: „A mâncat Iacob şi s'a săturat şi s'a lepădat de Cel-Iubit...” (Deuteronom 32:15) Adică, atunci când omul o duce prea bine, apare tendința de a se mândri și a se încrede prea mult în sine, și de aici vine ateismul. Însă în ciuda extinderii ateismului în zilele noastre, civilizația și cultura europeană au la bază creștinismul. O altă cauză a prosperității unor popoare cu rată scăzută a religiozității poate fi, din nou, lipsa încercărilor, pentru faptul că pentru au lepădat sacrul încrezându-se în profan, duhurile rele le invidiază mai puțin și, prin urmare, mai puțin le încearcă.

În urma distrugerii Ierusalimului, evreii, deja răspândiți prin lume, s-au răspândit și mai mai mult, fiind până în zilele noastre împrăștiați prin toate colțurile globului. Această este o împlinre a profeției despre răspândirea evreilor printre neamuri. De asemenea, ar putea fi o consecință a blestemului pe care l-au aruncat evreii asupra lor și asupra urmașilor lor atunci când L-au condamnat pe Fiul lui Dumnzeu la moarte: „Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei 27:25). 

Refacerea statului evreu în 1948 este, se pare, un semn al apropierii apropierii sfârșitului, iar un alt semn ce încă nu a avut loc este reconstruirea templului din Ierusalim. Apostolul Pavel afirmă că „omul nelegiuirii” se va așeza în templul lui Dumnzeu dându-se drept Dumnezeu, iar Ioan Gură de Aur spune că aici este vorba de templul din Ierusalim. Și aici intervine misiunea popoarelor musulmane. Pe locul fostului templu se află în prezent o moschee, iar evreii nu-și pot permite în prezent refacerea templului pentru că aceasta ar declanșa noi războaie. Această ne induce ideea că popoarele musulmane sunt instrumente divine care au scopul de a împiedica construirea templului, până Dumnezeu va îngădui ca acest lucru să se întâmple. În felul acesta, venirea lui antihrist este amânată, deoarece aceste semne ale apropierii venirii lui Hristos sunt în același timp semne ale apropierii venirii lui antihrist.

Un alt exemplu de misiune a unui popor sunt grecii. În Antichitate, au dat o filosofie frumoasă pe care Părinții Bisericii au criticat-o, dar au considerat-o de asemenea, precursoare a creștinismului. De asemenea, în limba grecilor a fost scris Noul Testament, precum și traducerea Septuaginta a Vechiului Testament, una dintre cele mai importante traduceri acestei cărți. Greaca a fost limba în care au scris mulți mari Părinți ai Bisericii. După convertirea grecilor la creștinism, a avut loc o împletire frumoasă dintre creștinism și filosofia antică, care este creștinismul bizantin. Greaca a fost lingua franca a imperiului roman – acesta fiind continuatorul civilizației grecești – iar apoi a imperiului bizantin. Bizanțul a fost un mare centru al creștinismului timp de o mie de ani ce a dat o civilizație extraordinară ce ar fi existat până în astăzi dacă n-ar fi fost cucerită de turci.

Să nu supraestimăm importanța și rolul neamurilor și a colectivităților, dar nici să nu le minimalizăm. Vedem în Scriptură că pogorârea Sfântului Duh a fost o refacere a unității de dinaintea dezbinării babilonice: apostolii au putut vorbi în diferite limbi, dar, mai important, oamenii, indiferent de națiune, au fost uniți în trupul bisericii creștine, care a fost un nou neam și o nouă împărăție. Unirea întru Biserică nu a eliminat diferențele diferești existente între diferite persoane și comunități. „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.” (Galateni 3:28) Aceasta exprimă o unire întru comuniune, dar pe de altă parte, vedem că diferențele, de pildă cele dintre femeie și bărbat nu au fost anulate, căci apostolul Pavel poruncește ca în familie să existe ierarhie: „Femeile să se supună bărbaţilor lor... Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea...” (Efeseni 5:22, 25).  Așadar, ierarhiile firești și frumusețea diferențelor nu a fost anulate. Diversitatea este frumoasă și trebuie să existe. Tot așa, și în natură, care este creația lui Dumnzeu, există diversitate, și tot așa și în biserică, care este un trup, există diversitate, existând o ierarhie, iar mădularele ei au diferite daruri: „Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh.” (I Corinteni 12:4)

Ceea ce contează în fond este să nu ne facem idoli, să nu punem un om, un obiect sau o colectivitate mai presus de Dumnezeu.

Argumente în favoarea idealului unionist

Dacă ar fi să comparăm situația de acum, cu ceva de acum 10 ani, curentul unionist este în creștere evidentă în Republica Moldova. De la începutul Anului Centenar (2018), peste 110 de localități din Basarabia, dintre care trei orașe (Cimișlia, Călărași, Durlești), la care se adaugă trei raioane (Strășeni, Telenești, Călărași), au semnat declarații simbolice de unire cu România. În Basarabia s-a constituit un nou partid de orientare prounionistă, Partidul Unității Naționale, al cărui președinte de onoare este Traian Băsescu.

Cine pe cine dezbină

Unii afirmă că problema unirii nu trebuie pusă pe motiv că dezbină societatea. Însă o asemenea viziune susține împăcarea cu o situație nepotrivită și blochează voința de a lupta pentru cauza națională. Apoi, cei care au provocat dezbinarea nu sunt unioniștii, ci rușii care ne-au despărțit de frații de peste Prut în 1812. Prin urmare, unioniștii nu fac decât să lupte pentru restabilirea unei situații firești, care a existat înaintea dezbinării provocate de ruși.

Istorie

De frații de peste Prut suntem legați prin istorie, limbă, cultură și religie. Basarabia a fost parte timp de 450 de ani a Moldovei medievale, la care adăugăm cei 20 de ani interbelici când am făcut parte din statul unitar național român. Sub ocupația rusească am fost  aproximativ 150 de ani, timp în care s-a încercat să ni se ia limba și tot ce este românesc. Locuitorii Basarabiei au luptat alături de moldovenii (românii) de peste Prut timp de 450 de ani împotriva cotropitorilor, și este de subliniat faptul că cele trei capitale istorice ale Moldovei medievale – Baia, Suceava și Iași – se află toate în Moldova de peste Prut.

Limbă, cultură și religie

De românii de peste Prut suntem legați și prin personalitățile noastre culturale, care s-au considerat români, unii dintre ei locuind și afirmându-se în România: chiar autorul Imnului Republicii Moldova „Limba noastră”, Alexei Mateevici, s-a considerat român și a dorit unirea Basarabiei cu România. Să-i amintim pe Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alecu Russo și alți basarabeni care s-au afirmat în întreg spațiul românesc și s-au considerat români. Avem exemplul lui Grigore Vieru, cel mai mare și mai iubit poet basarabean, luptător pentru românism și promotor al unionismului, al interpreților Ion și Doina Aldea-Teodorivici, care în timpul războiului din Transnistria, s-au dus pe front pentru a-i încuraja pe combatanții moldoveni prin cântecele lor patriotice ș.a. Alte exemple de basarabeni de seamă cu conștiință națională românească sunt: Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Alexandru Plămădeală, Părintele Sofian Boghiu, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Tatiana Stepa ș. a.

Deși unii moldoveniști numesc Moldova de peste Prut parte a unei națiuni moldovenești, diferită de cea română, toată elita culturală a Moldovei de peste Prut s-a considerat românească, ca și cea mai mare parte a elitei basarabene, de altfel. În această idee, recent, Uniunea Scriitorilor din Moldova și Institutul de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei au semnat declarații de reunire cu România. Simbolurile naționale ale Republicii Moldova – tricolorul și stema (capul de bour) – își au de asemenea originea peste Prut.

Economie

Un argument forte în favoarea unirii este cel economic. Dacă unirea ar avea loc, salariile și pensiile din Republica Moldova s-ar ridica la nivelul celor din România. De asemenea, după cum arată Dan Dungaciu și Petrișor Peiu în lucrarea „Reunirea: realități, costuri, beneficii”, pe lângă faptul că prin unire teritoriul Republicii Moldova de azi va face parte dintr-un stat cu un PIB total și PIB/loc. mai mare și astfel nu vom mai fi cel mai sărac stat din Europa. În urma unirii, regiunea Basarabiei va crește semnificativ, va deveni mai prosperă, iar România nu va fi afectată prea mult de pe urma acestui act politic, ci va avea de câștigat. Ca și Germania de Vest, care inițial a suportat costuri importante în urma reunificării germane, dar în consecință decalajele dintre teritoriile fostelor Germanii a scăzut considerabil. În ansamblu, economia Germaniei a sporit, țara devenind o mare putere economică europeană, la aceasta contribuind unirea germană.

Ca să deschidem o paranteză, chiar și în condițiile actuale, când există încă hotarul de la Prut, piața românească este cea mai fezabilă și mai atractivă pentru agenții economici din Republica Moldova, schimburile comerciale dintre cele două state românești în 2017 au atins cifra de 1,3 miliarde de dolari. România fiind, după cum declară oficialitățile de la Chișinău, partenerul numărul 1 pentru Republica Moldova. Cele mai multe investiții vin de asemenea din România.

Pe scurt, potrivit analizei Dungaciu-Peiu, după unificarea Germaniei, această țară a dat rezultate uimitoare în economie. Mai exact, în ce privește PIB/loc., în perioada 1990-2010, Germania a fost depășită numai pentru patru ani „de una dintre celelalte trei mari economii europene (Franța, Italia, Marea Britanie), ceea ce în 1949-1990 s-a întâmplat de 27 de ori”. De asemenea, „după Reunificare, Germania a devenit locomotiva întregii Europe, iar în 2015, diferențele dintre PIB/loc. ale Estului și Vestului Germaniei sunt deja „mult diminuate”. Reunificarea a stimulat economia germană. În legătură cu aceasta, voi cita din lucrarea menționată:

„În concluzie, putem spune că Germania a cheltuit din bani publici cam două treimi din PIB mediu (adică veniturile sale bugetare pe doi ani) pentru Reunificare, rezultatul fiind spectaculos: dublarea PIB-ului, dublarea PIB-ului pe locuitor, cucerirea și întărirea poziției de lider al grupului marilor economii europene, cucerirea și întărirea poziției de lider economic a întregii Uniuni Europene, creșterea cifrei de afaceri a companiilor listate la bursă cu 4 900 de miliarde de dolari în 20 de ani, creșterea de șase ori a indicelui bursier.

Practic, o Germaniei mai mare a redevenit o mare putere la nivel global, influența și importanța pieței germane a crescut, plasând țara cu mult înaintea Franței, Marii Britanii și Italiei (până în 1990 erau în aceeași ligă, având dimensiuni economice comparabile); practic, pentru orice companie globală (în special pentru primele 5 000 de companii globale), Germania a devenit o prezență obligatorie, singura piață europeană de unde nimeni relevant nu poate lipsi.

Nu în ultimul rând, cifrele indică faptul că marele câștigător al Reunificării Germaniei este, fără îndoială, în primul rând economia landurilor vestice; desigur, landurile estice au crescut enorm, dar beneficiile principale au fost culese de marile companii aflate preponderent în vestul Germaniei.”

Demn de menționat este faptul că din 16 landuri germane, trei aparținând fostei RFG, iar restul fostei RDG, locurile 1, 2 și 4 la PIB/loc. sunt ocupate de landuri ale fostei RDG.

Apoi, prin unire vom deveni mult mai repede parte a UE, având în vedere și faptul că Republica Moldova, fiind cea mai săracă țară din Europa, n-are cum să adere până nu aderă țările balcanice non-membre, Ucraina și Georgia.

Desigur, și în România sunt probleme serioase, cu toate acestea, cel mai sărac județ al României are un PIB/loc. mai mare decât cel al Republicii Moldova.

Justiție

Un alt argument al autorilor menționați este că „numai astfel s-ar produce brusc o repunere” a Republicii Moldova „pe harta economică a lumii și numai astfel s-ar putea conecta la economia globală” și „nu poți să valorizezi ceva specific decât în contextul unei piețe mari, dornică să consume produse pe care le cunoaște și le așteaptă”. Or, prin unire, Republica Moldova se va conecta nu doar la piața României, ci și a întregii UE. În orice caz, „beneficiile reîntregirii sunt net mai mari decât costurile”.

Apoi, justiția românească este mult mai liberă și mai obiectivă. Simplul fapt că fostul primar al Bucureștiului, precum și fostul primar al Iașiului, au fost arestați sub acuzație de corupție, arată că românii nu se joacă cu justiția. În schimb, în Republica Moldova, chiar când cineva este arestat pe bună dreptate, aceasta se face tot din interes. Avem destui politicieni care au săvârșit tot felul de ilegalități, dar care o duc bine mersi în liberate. Dan Dungaciu și Petrișor Peiu afirmă că în urma unirii, Republica Moldova va prelua modelul de succes al luptei anticorupție a DNA și „numai astfel va dispărea puterea copleșitoare a oligarhilor locali, care devin brusc irelevanți la nivelul întregii Românii.”

Natura

Prin unire, vom face parte dintr-o țară cu ieșire la mare, ceea ce constituie un avantaj economic incontestabil. În plus, ne vom bucura de o țară ce are neasemuite frumuseți naturale și toate formele de relief.

Securitate

Prin unire va scădea esențial influența rușilor asupra actualului teritoriu al Republicii Moldova. În plus, făcând parte din NATO, vom fi mult mai protejați de orice amenințare militară rusească, întrucât potrivit statutului NATO, dacă o țară membră a organizației este atacată, celelalte trebuie să o apere. Astăzi, nici nu știm când, prin Transnistria, Rusia ar putea începe acțiuni belicoase în Republica Moldova.

Concluzii

În concluzie, România și Republica Moldova au multe în comun: istorie, limbă, cultură, religie și confesiune. Mulțumită limbii pe care am păstrat-o nu am fost asimilați de masa rusească. Unirea nu va aduce niciun dezavantaj economic Republicii Moldova, ba din contra. De asemenea, amenințarea repetării unei invazii rusești, asemenea celei din Ucraina, se va diminua mult, întrucât vom face parte din NATO.

Elita intelectuală a Basarabiei a luptat necontenit pentru românism în ultimele două secole. Să-i ascultăm astfel, dragi basarabeni, nu pe apologeții moldovenismului, ci pe părinții naționali ai Basarabiei, care în toate timpurile, au dovedit conștiință românească.

În amintirea lui Radion Cucereanu

 

Pe data de 6 februarie 2018, anul Centenarului Marii Uniri, o zi tristă s-a abătut peste familia subsemnatului. Patriarhul familiei, marele pedagog Radion Cucereanu, a decedat.

Fiind cel mai mic dintre nepoții recent decedatului, doresc să-mi exprim mărturia proprie despre el.

Bunicul Radion Cucereanu a fost o personalitate culturală remarcabilă a Basarabiei și a neamului românesc. 

S-a născut pe 23 august 1927 în satul Ruseni, județul Soroca, Regatul României. În prezent localitatea sa de baștină este parte a raionului Edineț din Republica Moldova. Tatăl său, Vladimir Cucereanu, cu origini bucovinene, a fost funcționar la primărie și unul dintre cei mai cultivați oameni din sat. Mama sa, Lidia, a murit la scurt timp după ce l-a născut, iar Vladimir s-a recăsătorit cu Ana, care avea să-i nască doi feciori și o fiică.

Din copilărie, a avut pasiunea de a citi. Era atât de captivat de lectură, încât mama vitregă îl certa din când în când pentru faptul că se abătea de la treburile casnice pentru a citi în ascuns. Nu era un leneș, dar nu-și putea stăpâni pasiunea. Deși a purtat mereu dorul mamei care l-a născut, Lidia, a prețuit-o la fel de mult pe cea care l-a crescut, Ana, considerând-o și pe aceasta din urmă, mamă. 

În 1948, a absolvit Tehnicumul agricol din satul Grinăuți, raionul Ocnița, specialitatea felcer veterinar. În 1954, a absolvit Facultatea de biologie, chimie și geografie a Institutului Învățătoresc din Tiraspol, iar în 1960 – Facultatea de biologie și chimie a Institutului Pedagogic din același oraș. 

A fost profesor de biologie, inspector școlar al raionului Strășeni. În 1963 a devenit colaborator al Institutului de Perfecționare a Cadrelor Didactice din Chișinău, având misiunea de a-i pregăti pe profesorii de biologie care urmau să predea în școli în clasele a IX-a – a X-ea. În această funcție, Radion Cucereanu a contribuit la eliminarea din cadrul școlii a pseudo-biologiei promovate de pseudo-savantul Trofim Lâsenko. A educat profesori din diferite raioane din RSSM.

În 1986, a fondat Muzeul Pâinii în satul Grinăuți din raionul Ocnița.

Începând din 1974, a publicat patru cărți de literatură artistică pentru copii, 15 lucrări didactice (din care pe una a tradus-o în rusă), două manuale școlare – unul de botanică, iar celălalt de științe (ambele pentru clasa a V-a; cel din urmă are și o ediție în rusă), trei lucrări de zoologie populară și, în final, lucrarea istorică „Lacrimile românilor basarabeni” (2012), în trei volume, despre suferințele basarabenilor sub ruși. De asemenea, este coautor al cărții „Martiriul transnistrean sub jugul totalitar rusesc” (2014). În 1996, a inițiat revista științifică „Natura și omul”, însă din cauza problemelor financiare, n-au fost publicate mai mult decât trei ediții.

Trăind mult timp în URSS, a fost influențat de ideologia sovietică, motiv pentru care a fost infectat de niște concepții de care s-a debarasat mai târziu: ateismul și cultul lui Lenin. Mi-a povestit că odată, a vizitat muzeul dedicat lui Lenin din Moscova, iar ghidul la un moment dat a început să povestească în fața unei expoziții de flori din muzeu despre dragostea lui Lenin pentru flori. În timp ce ghidul numea diferite flori chipurile iubite de Lenin, bunicul Radion l-a întrebat: „De unde știți că Lenin iubea floarea cutare?” Iar ghidul răspunse: „Tinere, dar ce flori nu iubea Lenin?” 😄😄😄 Năstrușnicul mit „Lenin iubitorul de flori” n-a fost singurul de acest fel care se propaga. Alt mit povestit de bunic era „Lenin iubitorul de animale”: chipurile ar fi cruțat din dragoste o vulpe la vânătoare. Prin asemenea mituri se modela chipul unui conducător blând și milostiv, acesta fiind de fapt unul dintre cei mai mari criminali din istoria omenirii.

În jurul anilor 1990, bunicul Radion s-a debarasat definitiv de ideologia comunistă, aflând tot adevărul despre crimele lui Lenin și Stalin, și și-a descoperit vocația românească. S-a închinat în fața statuii lui Ștefan cel Mare și a zis „Măria Ta, eu sunt român.” Desigur, a avut conștiință românească din copilărie, dar aceasta a fost întunecată de întunericul sovietic. În cele din urmă, a ajuns să creadă în Dumnezeu.

Debarasat de sovietism, a devenit patriot înflăcărat al Basarabiei și al întregului neam românesc. Nefiind istoric, s-a simțit obligat să scrie trilogia „Lacrimile românilor basarabeni”. Faptul că n-a fost istoric de profesie nu știrbește valoarea lucrării, aceasta fiind un document prețios despre istoria Basarabiei.

S-a căsătorit cu bunica Maria Mândrescu (decedată în 2004). Deși în zilele noastre mulți oameni, având o concepție superficială asupra iubirii, consideră că bătrânii nu pot iubi, această idee este contrazisă flagrant de realitate. O mărturie în acest sens este faptul că bunicul Radion a iubit-o pe bunica Maria până la moarte. Prin urmare, în cazul mitului iubirii pe viață, cuvântul „mit” este egal cu „adevăr”. Cele două mari fericiri ale sale au fost familia și realizarea pe plan intelectual.

Iubitor al naturii, s-a remarcat prin faptul că a sădit în anii 1970 o mulțime de copaci în jurul actualului Institut de Științe ale Educației din cartierul Poșta Veche din Chișinău, în apropierea locuinței în care a locuit în ultimii 35 de ani de viață. Din această cauză, lumea a numit o perioadă acest loc „Dumbrava lui Radion Cucereanu”.

Din copilărie bibliofil, nu a renunțat la lectură nici atunci când greutățile bătrâneții i-au îngreuiat capacitatea de a citi. Abonat săptămânal la presa scrisă, citea cu bucurie integral ziarul „Literatura și arta”. În momentul decesului, era abonat la acesta din urmă și la ziarul „Timpul”. 

Distincții:

 * Eminent al Învățământului Public din Moldova (1957)

 * Eminent al Învățământului Public din Uniunea Sovietică (1970)

 * Cavaler al Ordinului Drapelul Roșu de Muncă (1982)

 * Două medalii de bronz ale Expoziției Realizărilor Economiei Naționale a URSS (1982, 1984)

 * Profesor Emerit (1986)

 * Premiul pentru publicistică „Petru Darienco” (2013)

 * Premiul Uniunii Scriitorilor pentru trilogia „Lacrimile românilor basarabeni” (2013)

 * Premiul „Pro-Memoria” pentru lucrarea „Martiriul transnistrean sub jugul totalitar rusesc” (2014). 

  Este Cetățean de onoare al satului Ruseni, raionul Edineț.

Exemple de pseudo-argumentație

O tactică minciunoasă utilizată în lupta politică este folosirea unei probleme pentru minimalizarea alteia. În acest sens, mă voi referi la două probleme din spațiul românesc împotriva căreia se utilizează un asemenea tip fals de argumentație.

Unirea Basarabiei cu România

Mai multe localități de pe teritoriul Republicii Moldova au semnat declarații simbolice de unire cu România. Recent, premierul Pavel Filip a declarat că are și el sentimente, dar nu e bine că se invocă probleme ce dezbină cetățenii țării.

Nu este prima dată când aud un asemenea argument împotriva celor care luptă pentru Unire. Așadar, nu este permis să lupți pentru cauza ta, de frica dezbinării. Să nu uităm însă cine au dezbinat primii poporul nostru: nimeni alții decât rușii care ne-au cucerit în 1812, care ne-au rusificat și au încercat să elimine limba romnă din viața noastră și orice legătură cu frații de peste Prut. Așadar, unioniștii nu fac decât să lupte pentru a reașeza lucrurile în felul în care au fost înainte de a fi stricate de ruși. Dezbinarea pe care au provocat-o aceștia din urmă și pe care o provoacă în continuare nu are cum să nu stârnească reacții contrare.

Referendumul pentru familie din România

Un argument utilizat împotriva referendumului pentru familie din România este cel al sărăciei. Vasăzică, în loc să ne concentrăm pe săracii țării, cheltuim banii pentru referendum, de parcă un referendum în plus va fi cauza persistării problemelor clasei săracilor, când, în realitate, probleme țării nu sunt cauzate decât de iresponsabilitatea politicienilor. Există țări în care oamenii sunt chemați la vot mai des decât în România, dar sunt mult mai dezvoltate pe plan economic.

Vedem că PSD, cel mai progresist partid din România din punct de vedere doctrinar, ce blochează implementarea referendumului pentru familie, duce în România în jos, după cum vedem din faptul că zonele României unde PSD-ul este la putere pe plan local (cu excepția Bucureștiului) sunt mai sărace, pe când PNL-ul (de dreapta și conservator) conduce cele mai prospere orașe și județe din țară.

Concluzii

Așadar, să renunțăm la argumentele superficiale. Folosirea unei probleme pentru diminuarea alteia nu este decât pseudo-argumentație. Fiecare problemă are dreptul să i se acorde respectul cuvenit. Orice cauză nobilă are dreptul la luptă, oricare ar fi aceasta. Nu se reduce totul la evoluția materilă, cu toate că și aceasta este foarte importantă. Apropo, luptătorii pentru căsătoriile gay pot fi acuzați, de asemenea, că prin ceea ce fac încearcă să dezbine societate, la fel și antioccidentalii din Republica Moldova, precum Igor Dodon sau Renato Usatîi.

Creștinism și democrație. Baze scripturistice ale democrației

ÎPS Hierotheos Vlachos, mitropolit grec de Nafpaktos, zicea în 2012: „trebuie să fie consolidate încă mai mult instituţiile democratice din ţara noastră, pentru că, dintre toate sistemele politice, tot democraţia este cel mai bun, în ciuda disfuncţionalităţilor care inevitabil se ivesc. Trebuie să fim atenţi cu acest lucru şi să nu permitem subminarea principiilor şi instituţiilor democratice. E posibil ca unii politicieni să fi făcut greşeli, şi cu siguranţă au făcut!, dar nu trebuie ca în numele acestor greşeli să fie subminat sistemul democratic sănătos – care presupune existenţa partidelor de guvernământ, dar şi a opoziţiei – instituţiile unei societăţi libere şi, în cele din urmă, însăşi democraţia. Văd că unii critică exagerat – conştient sau inconştient – instituţiile democratice. Eu, personal, cred că politicieni „limitaţi” sunt mai buni decât dictatorii „ultra-inteligenţi” care privează poporul de libertate.”

Pe de altă parte, Serafim Rose (1934-1982), călugăr ortodox american, considera că cel mai bun sistem este monarhia autoritară, pe motiv că în ea monarhul este ales de Dumnezeu, pe când în democrație, conducătorii sunt aleși de oameni, idee afirmată în lucrarea „Nihilismul. Rădăcina revoluție în epoca modernă”, o lucrare interesantă, de altfel. Este creștinismul compatibil cu democrația?

Sistemele politice din Antichitate și Evul Mediu nu putea fi democrații, nu în sensul modern al cuvântului, pe motiv că oamenii din acele vremuri nu erau pregătiți pentru un asemenea sistem. Nici Fiul lui Dumnezeu nu a venit pe Pământ imediat după căderea lui Adam, tot din motivul că omul nu a fost la fel de pregătit, ci au trebuit trimiși întâi precurosori, cum au fost Moise care a dat evreilor legea iudaică, urmând ca aceasta să-și găsească varianta desăvârșită în legea creștină o dată cu venirea lui Hristos.

O bază scripturistică a democrației găsim în următoarele versete: „Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.       Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” (Marcu 10:42-45) Așadar, cel mai mare este dator să slujească celor mai „mici”, căci numai slujind celorlalți te învrednicești să fii mare. Desigur, pasajul se referă la „rangul” pe care îl vor avea oamenii în împărăția cerurilor, mai exact în fața lui Dumnezeu și se face comparație între „cârmuitorii neamurilor” și viața pe care trebuie să o aibă creștinii, acesta fiind sensul direct al spuselor Domnului. Dar atunci mai toate neamurile erau păgâne, iar creștinismul nu distruge neamurile și lumea, ci o transfigurează, tot așa Panayotis Nellas ne sugerează că Biserica nu este decât transfigurarea lumii prin Hristos, nu negarea acesteia.

Așadar, versetul citat, pe lângă sensul direct, larg, are următorul sens pe plan politic: „Este tipic păgânesc liderul să domnească ca domn; creștinește este ca liderul să domnească ca slujitor.” Prin urmare, activitatea unui conducător creștin trebuie să fie slujirea celor conduși. Unul ca acesta nu domnește pentru sine, ci pentru popor.

Înțelegem de aici că un lider autentic este slujitorul poporului. Ori, tocmai acesta este scopul democrației. Cuvântul „democrație” înseamnă puterea poporului. Aici poporul îi alege pe cei conduși pentru că aceștia sunt slujitorii poporului, prin urmare poporul este cel care trebuie să-i aleagă. 

Dar cum rămâne cu ideea că monarhia autoritară este cel mai bun sistem pe motiv că monarhul este ales de Dumnezeu, pe când în democrație conducătorii sunt aleși de oameni? Dar Dumnezeu lucrează și prin oameni. De exemplu, în voievodatele românești, cu ajutorul boierilor se alegea care dintre urmașii domnitorului decedat se vor așeza pe tron. În Didahia, scriere creștină din secolul I, scrie că fără Dumnezeu nu se poate întâmpla nimic, așadar orice se întâmplă țin de pronia Lui, acesta permițând să se producă un eveniment sau altul, pozitiv sau negativ, cu un anumit scop. La fel, Dumnezeu poate inspira poporul să aleagă președintele sau partidul x sau y.

De altfel, în împărția bizantină, de pildă, nu toți monarhii au fost buni, unii împărați, de exemplu, au promovat erezia iconoclastă. Diferitele monarhii autoritare au dat din când în când conducători nevrednici.

Astăzi, multe state democratice sunt exemple de prosperitate. E drept că există și state autoritare cu un nivel înalt de bunăstare, cum sunt Singapore și Qatarul, acesta din urmă fiind un stat fundamentalist islamic, periculos pentru creștini. Pe de altă parte, în multe state democratice se legalizează tot felul de stângisme: căsătoriile homosexualilor, adoptarea copiilor de către cuplurile gay, sinuciderea asistată, avortul etc. În același timp, democrația stimulează creativitatea, spiritul întreprinzător, libertatea, participarea cetățenilor în viața  comunității și dă poporului posibilitatea de a îndrepta greșelile politicienilor, lucru mai puțin posibil într-un stat autoritar. 

Într-un sistem autoritar pot apărea de asemenea conducători anticreștini, cum a fost împăratul Iulian Apostatul. Așadar, nici să nu ne punem prea mult speranțele în sisteme politice, dar nici să le subestimăm. Să ne bucurăm că trăim în democrație, iar dacă vrem să schimbăm ceva, să ne implicăm în viața politică măcar la alegeri, deși de dorit ar fi să n-o facem doar la alegeri.

Deșteaptă-te, române! - Paula Seling