Unii acuză ortodoxia de înapoierea popoarelor din Europa
de Est. În legătură cu aceasta, să facem o scurtă cercetare a istoriei
popoarelor ortodoxe, a situației lor actuale și a perspectivei teologice asupra
înapoierii materiale.
Civilizația
bizantină
Din secolul IV până la cucerirea Constantinopolului de
către occidentali în 1204, ortodoxia a stat la baza unei întregi civilizații:
civilizația bizantină sau creștin-ortodoxă. Istoricii (răsăriteni și
occidentali) știu că până la cucerirea Constantinopolului, civilizația
bizantină, „originală și strălucită”[1],
era mai dezvoltată decât cea occidentală din punct de vedere economic,
civilizațional și cultural.[2][3][4] Viața
urbană din Bizanț era mai dezvoltată decât în Apus, fiind „înfloritoare, cu o
activitate artizanală și comercială intensă”.[5] Istoricul Neagu
Djuvara, deși consideră că există o legătură între ortodoxie și înapoierea popoarelor est-europene în epoca modernă, scrie că „Bizanțul, la urma urmelor, nu e mai puțin bogat și variat
decât Egiptul, Creta, China sau civilizațiile precolumbiene, mai ales dacă ne
gândim la scurtimea relativă a ciclului”.[6]
Ortodoxie
și catolicism
Însă cineva ar putea riposta: „Până la 1054 nu existau
ortodocși și catolici”. Acestora le răspundem că diferențe între Răsăritul și
Apusul Europei există încă din secolul IV, nu doar în ce privește doctrina
teologică, ci și în ce privește ritul, precum și accentele și filosofia cărturarilor
din Bizanț și din Occident. De asemenea, creștinismul răsăritean al secolului
IV (doctrina, cultul și ritul) seamănă deja destul de mult cu creștinismul
ortodox al zilelor noastre, asemănarea atingând punctul culminant în secolul
VII, de atunci neavând loc schimbări semnificative (nu vorbesc de schimbări
dogmatice, căci adevărul creștin a fost întotdeauna același, ci de cult, rit și
formă). De asemenea, din punct de vedere istoric, civilizația bizantină
creștin-ortodoxă își are începuturile în secolul IV.[7] Mai
mulți cercetători, precum istoricul italian Guglielmo Cavallo și istoricul
român Stelian Brezianu consideră că istoria Bizanțului începe cu domnia lui
Constantin cel Mare.[8]
Constantinopolul.
Viața urbană
De asemenea, în opinia istoricilor, până să fie cucerit
de venețieni, Constantinopolul, capitala Bizanțului, a fost cel mai prosper,
mai strălucit și mai populat oraș din Europa.[9][10]
Atunci când occidentalii au cucerit Constantinopolul în timpul primei Cruciade,
ei s-au minunat de frumusețea orașului. Ovidiu Drâmba notează că „timp de un
mileniu” orașul „i-a uimit pe vizitatorii străini prin bogăția lui, prin
grandoarea construcțiilor, prin splendoarea comorilor sale de artă, prin luxul
bogaților săi cetățeni și prin fastul exorbitant al curții imperiale...”[11] Un
exemplu a fost italianul Geoffroy de Villehardouin, care admira
Constantinopolul cucerit de musulmani în Cruciada a IV-a. Orașul îi fascina
atât pe occidentali, cât și pe musulmani.[12]
Istoricul Adrian Claudiu Stoica afirmă că în Bizanț, spre
deosebire de Occident, a avut loc o continuitate a vieții urbane între
Antichitate și Evul Mediu, „multe dintre orașe având o existență neîntreruptă.
Cu multe secole înaintea Europei Occidentale, în Bizanț s-au dezvoltat
breslele... Exista o impresionantă rețea urbană, orașele fiind entități
politico-administrative și militare, dar și centre meșteșugărești și
comerciale”.[13]
În opinia marelui bizantinolog englez (sec. XX) Steven
Runciman, până să fie cucerit de vestici, Constantinopolul a fost „capitala
nediscutată a civilizației europene. Timp de unsprezece secole Constantinopolul
a fost centrul lumii luminate”.[14]
„Constantinopolul era, în sfârșit, și marele centru de
cultură al timpului – și nu numai al Bizanțului. Viața intelectuală pulsa în
jurul Universității – fondată în sec. V și reorganizată în sec. IX –, la care
veneau să studieze tineri din toate regiunile Imperiului, precum și din alte
țări. Profesorii comentau textele poeților și istoricilor antici greci, precum
și operele filosofice ale lui Aristotel și Platon. Școala bizantină de drept,
vestită în timpul domniei lui Iustinian, a rămas reunită și după organizarea sa
din sec. XI. În perioada secolelor IX-XIV, școlile constantinopolitane erau celebre
în toată Europa – și influența lor binefăcătoare s-a simțit atât asupra
culturii arabe, cât și a culturii occidentale”.[15]
Universitatea din Constantinopol avea profesori faimoși și un nivel înalt al
învățământului.[16]
De asemenea, „orașul dispunea de mari terme”[17]
și „ceea ce îi dădea orașului nota sa generală, ceea ce îi impresiona
extraordinar pe vizitatori erau piețele largi, împodobite cu statui antice; era
măreția monumentelor publice, eleganța porticelor, luxul palatelor, splendoarea
marelui număr de biserici, spațiile verzi atât de odihnitoare”, iar „istoricul
cruciadei a IV-a, Geoaffroy de Villehardouin, scria că cei ce nu văzuseră încă
Constantinopolul <<nu își puteau imagina că în toată lumea poate exista
un oraș atât de puternic>> – cu
zidurile lui de apărare, cu palatele mărețe și marile sale biserici; un oraș
care asupra tuturor este suveran”. [18]
Învățământul
bizantin
Constantinopolul era și un prestigios centru de
învățământ, mulți occidentali venind să studieze la Constantinopol: „Faima
școlilor superioare constantinapolitane atrăgea studenți și erudiți și din
îndepărtate țări ale Apusului”,[19]
scrie Drâmba despre epoca bizantină de după recucerirea Constantinopolului de
la latini. „În secolul al XV-lea, a-ți desăvârși studiile la Universitatea
Constantinopolului era o dovadă de înaltă calificare intelectuală”.[20]
Un exemplu de renumit profesor bizantin care a avut
inclusiv elevi occidentali și asupra cărora a exercitat o mare influență a fost
Nichifor Gregoras (1295-1359/60). El a fondat o școală la mănăstirea Chora din
Constantinopol.[21]
De luat în seamă că în Bizanț, spre deosebire de
Occidentul medieval, profesorii nu erau clerici, motiv pentru care sistemul
bizantin era mai bun decât cel occidental, consideră Ovidiu Drâmba. Ne putem
întreba: care sistem de învățământ este atunci mai compatibil cu idealul
creștin? Unii ar crede că cel occidental. De fapt, în această privință,
sistemul bizantin era mai compatibil cu doctrina creștină, deoarece respecta
ideea biblică că nu toți oamenii au aceleași daruri (1 Corinteni 12:12) și, prin urmare, Occidentul
medieval a greșit prin faptul că nu a conferit mirenilor posibilitatea de a
accede în domeniul pedagogic. La fel, în Bizanț, „orașele îi găzduiau pe marii
creatori de cultură, spre deosebire de Occident, unde oamenii de litere își
găseau adăpost în modeste lăcașuri monastice”.[22]
„Fapt semnificativ pentru o societate progresistă,
interesată de valorizarea culturii și educației, dezvoltarea sistemului de
învățământ a constituit o preocupare permanentă pentru împărați. Pe baza
moștenirii antice, s-a dezvoltat un învățământ de toate gradele adresat tuturor
categoriilor sociale, inclusiv fetelor (în secolul V, Theodosius cel Mare a
înființat o universitate la Constantinopol, rămasă funcțională până la
prăbușirea imperiului), arătându-se un deosebit interes pentru instruirea
laicilor, fapt rar întâlnit în Europa Occidentală până în vremea Renașterii
italiene. Învățământul public sau privat, finanțat de stat, Biserică sau
particulari, era extrem de frecventat, accederea la o funcție fiind permisă, de
cele mai multe ori, numai după absolvirea unor studii în domeniu. În
învățământul mediu și superior se studiau teologia, neseparată de filosofie,
dreptul, dar și științele exacte, medicina... în secolul al IX-lea, la Universitatea
din Constantinopol, cursurile facultăților de drept și filosofie deveneau
gratuite. Învățământul bizantin era frecventat de numeroși studenți de peste
hotare, inclusiv din Occident”.[23]
Știință
și inventivitate bizantină
O mostră veritabilă de invenție bizantină este focul
grecesc, utilizat în război – cea mai eficientă armă a imperiului roman de
răsărit;[24]
acesta avea particularitatea de a nu arde în apă.
O altă invenție este telegraful optic al filosofului și
savantului bizantin Leon Matematicul: „Între alte invenții minunate, care i se
atribuie lui Leon și care împodobeau palatul Constantinopolului, a fost, din
informații sigure, telegraful optic. Într-o zi se transmiteau din Tars până la
Constantinopol douăsprezece mesaje diferite, unul de fiecare dată, după caz,
printr-un lanț de făclii. La receptor, în Constantinopol, se înțelegerea care
dintre cele două mesaje a fost transmis (de exemplu: „atac dușman”, „apărare
strategică”, „eventuale pierderi” etc. după ora la care se aprindeau făcliile, în
acord cu cele douăsprezece diviziuni convenționale ale zilei, pe care le
indicau două ceasuri sincronizate – două
ceasuri la fel făcute –, unul plasat la emițătorul din Tars și altul la
receptorul din Constantinopol.”[25]
De asemenea, mulți savanți bizantini au lăsat
posterității lucrări în domeniul matematicii scrise până la cucerirea
Constantinopolului de către turci.
Mulțumită unei organizări militare excelente și a unor
mari generali, Bizanțul a rezistat în timp.[26]
De asemenea, dacă în Occident oamenii ajungeau în funcții doar pe bază de
origini, în Bizanț „la demnitățile la funcțiile cele mai înalte și la funcțiile
cele mai înalte în stat se putea ajunge prin merite individuale, nu neapărat pe
baza originii”, unii împărați bizantini având origini sociale foarte modeste.[27] O
altă particularitate care deosebea imperiul răsăritean de Vest a fost că în
Bizanț „nu le era interzis accesul evreilor la nici o profesiune”, unele orașe,
inclusiv Constantinopolul având mari comunități și cartiere evreiești.[28]
Țara dispunea de terme ce „erau organizate, se pare, ca în epoca romană, cu
felurite încăperi cu apă caldă, rece sau cu aburi, și unele chiar cu bazine
pentru înot; existau în număr mare în orașe (chiar și în mănăstiri de multe
ori)...”.[29]
Biserica juca un rol social activ, administrând „foarte numeroase instituții de
binefacere, răspândite în tot Imperiul – spitale, orfelinate, aziluri de
bătrâni, hanuri de popas pentru călători și pelerini...”.[30]
Științele erau foarte prețuite în Bizanț. Anthemios din
Tralles, arhitect din sec. VI, însărcinat cu reconstruirea bisericii Sf. Sofia,
a fost și matematician, folosind „calcule matematice în construirea cupolei
acesteia. Se pare că el a fost primul care a demonstrat științific
posibilitatea de a construi oglinzi incendiare (invenție atribuită de tradiție
lui Arhimede) nu prin oglinzi sferice concave, ci printr-o ingenioasă
combinație de oglinzi plate”, iar matematicianul Georgios Pachemeres (1242–1310)
„rezolvă – printre primii – probleme nedeterminate de gradul întâi și formează
observații privind teorema pătratului ipotenuzei”.[31]
Să ne referim puțin și la medicină. Alexandros din
Tralles a fost un mare medic bizantin care a trăit în sec. VI. „Tratatul său de
medicină generală (patologie și terapeutică) a cunoscut o dezvoltare
excepțională – fiind tradus în latină, arabă și ebraică – și o faimă constantă
în Occident de-a lungul Evului Mediu”, iar medicul Aetios din Armina a avut o
vastă enciclopedie medicală în care, potrivit istoricului francez Jean
Théodoridès, „găsim primele încercări de localizare cerebrală a bolilor
nervoase”. Să-l menționăm și pe medicul Paul din Eghina (sec. VII), a cărui
lucrări au fost traduse în arabă „influențând medicina arabilor în domeniile
chirurgiei și obstetricii”.[32]
De asemenea, asistența medicală a fost o preocupare continuă a împăraților,
nobililor, clerului și mănăstirilor din Bizanț.[33]
Pe plan artistic, „tehnica mozaicului atinge în Bizanț un
nivel superior tehnicii romanilor”.[34]
În ce privește literatura bizantină, aceasta „a avut totdeauna o pleiadă de
scriitori de o inteligență și o cultură cu totul remarcabilă”.[35]
De asemenea, „numeroase genuri și specii poetice au fost cultivate în Bizanț –
poeme didactice, versificări pe cele mai variate teme, epigrame, poezii
ocazionale, encomiastice, satirice, povești și legende, poezii
<<prodromice>>...”[36]
Literatura poetică a fost „foarte abundentă”, un exemplu de poezie născută în Bizanț
fiind poezia ritmică, apărută în cadrul cultului liturgic, reprezentantul ei
cel mai de seamă fiind Roman Melodul.[37]
Foarte cultivată era arta retoricii: „Aproape că nu
exista în Bizanț un teolog sau un predicator care să nu stăpânească toate
regulile și trucurile retoricii, pe care o studiase cu cea mai mare atenție:
arta oratoriei – al cărei element mai important era metafora – era pentru ei un
element apologetic indispensabil, căci adversarii, sofiștii păgâni trebuiau
combătuți cu propriile lor arme. În rândurile laicilor, de asemenea: oratorul
era un educator înnăscut, un om politic înnăscut și un om de stat înnăscut”.[38][39]
Renașterile
bizantine și renașterea italiană
Dacă în Occidentul secolului al XIII-lea a avut loc
Renașterea italiană, ca o redescoperire a valorilor culturii antice, în Bizanț
aceste valori niciodată nu s-au pierdut, el atestând mai multe renașteri pe
parcursul istoriei sale,[40]
deoarece imperiul roman de răsărit a păstrat valorile antichității clasice, iar
mulți filosofi bizantini au comentat scrierile filosofilor antici. În școlile
bizantine se studia literatura grecilor antici,[41]
Bizanțul asigurând „continuitatea tradiției elenice”.[42]
Istoricul Adrian Claudiu Stoica afirmă că Universitatea
din Constantinopol a fost un loc privilegiat al studierii autorilor antici
greci, filosofia lui Platon studiindu-se aici încă din secolul XI și pregătind
Renașterea pe care a cunoscut-o Italia în sec. XIV.[43] Cultura
antică n-a fost complet pierdută nici în Occident, dar de bogăția ei s-a
bucurat în primul rând răsăritul. După ce grecii au recucerit Constantinopolul
de la vestici, în Bizanț a mai avut loc o renaștere culturală, renașterea
paleologilor, și aceasta în ciuda faptului că imperiul era destul de slăbit,
ceea ce demonstrează potențialul cultural al ortodoxiei. Despre această
perioadă, istoricul Neagu Djuvara scrie: „Literatura bizantină a ultimelor
secole [bizantine] e probabil superioară literaturii occidentale care îi este
contemporană și istoria este cultivată cu tot atâta talent ca în secolele
precedente. În sfârșit reînnoirea studiilor antice și admirația oarbă față de
literatura și filozofia clasică au deschis calea umanismului occidental. Și în
această privință, Bizanțul a precedat Italia și a influențat-o puternic”.[44]
Așadar, bizantinii au avut un impact semnificativ asupra
Renașterii italiene, umanismul bizantin influențându-l semnificativ pe cel
italian.[45][46]
După cucerirea Constantinopolului de către turci, mulți cărturari bizantini au
fugit în Occident și au devenit instructori ai viitorilor umaniști vestici.[47]
De asemenea, bizantinii au adus în Occident multe scrieri ale grecilor antici.
Drâmba, în acord cu istoricul francez Louis Bréhier, susține că între
occidentalii care au studiat la Universitatea din Constantinopol au fost
inițiatori ai Renașterii italiene, care la rândul lor au predat la
universitățile occidentale și au adus de la Constantinopol numeroase
manuscrise.[48] De
asemenea, „contactul culturii bizantine cu literatura, istoriografia, știința,
filosofia și arta antică greacă s-a menținut timp de o mie ani – fapt unic în
Europa Evului Mediu”.[49] Dar
înainte de a influența Renașterea occidentală, școala bizantină a influențat
scolastica catolică prin filosoful Ioan Italos, care și-a făcut studiile la
Constantinopol și tot aici și-a scris lucrările. Acesta a dat în opera sa o
interpretare raționalistă dogmelor creștine. Interpretările sale și-au pus
amprenta asupra scolasticii vestice.[50]
Protodemocrația
kieveană
O particularitate frumoasă a civilizației ortodoxe o
găsim în cultura rusă kieveană. Potrivit lui Martin Sixmith, Novgorodul și încă
câteva cnezate kievene au fost precursoare ale democrației, acestea având un
sistem participativ în care poporul influența puterea în niște adunări numite
vece. A fost „o societate impregnată de cultură și, conform standardelor
vremii, liberală”, având „o anumită participare democratică. În special în
orașul Novgorod se dezvoltaseră proceduri de guvernare atât de avansate față de
restul Europei...”.[51] „Instituții
similare existau și la Kiev, și la Pskov.” Istoricul Martin Sixmith afirmă că
în Novgorod educația era răspândită, iar dezvoltarea culturală era
impresionantă. [52]
Mai târziu, în urma ocupației tătare, multe dintre
moravurile mongole au pătruns în firea rusă, una dintre care este autocrația,
afirmă același istoric. Așadar, moravurile autocratice și brutale ale rușilor
nu își au cauza în spiritul lor bizantin, ci în depărtarea de acesta, în
decăderea din spiritul bizatantino-kievean într-unul asiatic.[53] [54] „Dacă
modelul Kievului ar fi fost lăsat să se dezvolte, dacă forțele autocrației n-ar
fi câștigat în final, Rusia de astăzi ar fi putut arăta altfel.”[55]
Problemele
istorice
Istoricul Neagu Djuvara
afirmă că Serbia medievală, parte a civilizației bizantine, a atins un grad
înalt de cultură.[56]
Potrivit aceluiași Neagu Djuvara, faptul că occidentalii s-au dezvoltat
remarcabil pe plan cultural la începutul epocii moderne se datorează în bună
măsură Bizanțului, care, în timp ce vesticii își construiau frumoasele
catedrale, se lupta cu turcii, oprind năvălirea musulmană să ajungă în Europa.
Din același motiv, țări catolice precum Ungaria și Polonia, s-au dezvoltat mai
slab pe plan cultural, deoarece s-au aflat mai aproape de Imperiul Otoman și au
avut mai multe conflicte cu acesta, consideră istoricul.[57] În
plus, chiar țările catolice aflate mai aproape de Europa de Est au avut mai
multe probleme politice din cauza conflictelor, au continuat să aibă legături
de comunicare și culturale cu Occidentul mulțumită faptului că popoarele lor
țineau de Biserica Romei, care, spre deosebire de cea ortodoxă, era liberă de
stăpâniri străine, motiv pentru care au putut avea o dezvoltare culturală mai
intensă decât alte popoare din zona de influență turcă. Un exemplu au fost
românii greco-catolici, care au asimilat mai ușor decât ceilalți români
valorile iluministe ale epocii nu pentru că erau catolici, ci pentru că prin
biserica catolică aveau legături mai puternice cu Occidentul.
Nu doar în perioada atacurilor turcilor, dar și anterior,
în mileniul I, Bizanțul a apărat Europa de islam. De pildă, în legătură cu
victoriile în războaiele bizantino-arabe, istoricul Ovidiu Drâmba afirmă că
acestea „au contribuit substanțial la apărarea civilizației europene...”[58]
Istoricul Adrian Claudiu Stoica susține că imperiul bizantin „a stopat avântul
extraordinar al invaziei islamului, fiind un veritabil scut pentru Peninsula
Balcanică și, poate, pentru întreaga Europă”.[59]
„Scuze” susținute
Unii consideră că motivele pentru care unele state sunt
mai înapoiate, iar altele mai dezvoltate sunt climatul, formele de relief sau
modul de a funcționa a limbilor. Unii ca aceștia acuză nu voința omului pentru
tăria sau slăbiciunea unui popor, ci climatul, natura sau/și limba. Atunci de
ce să nu considerăm că o altă cauză poate fi problemele avute în istorie. În
această privință, popoarele creștin-ortodoxe au fost foarte încercate. După cum
am menționat anterior, Neagu Djuvara admite că țările occidentale s-au putut
dezvolta remarcabil datorită unui mediu ceva mai pașnic, în timp ce Bizanțul se
lupta cu musulmanii, și chiar țări catolice, ca Polonia și Ungaria, au fost mai
puțin dezvoltate pe plan cultural decât alte părți ale civilizației occidentale
în urma confruntărilor cu turcii.
De asemenea, centrul ortodoxiei, Constantinopolul,
împreună cu întreg Balcaniul a fost ocupat de turci timp de secole. În timp ce
ortodocșii au fost ocupați, Roma, centrul catolicismului, împreună cu
majoritatea popoarelor catolice s-au putut dezvolta liber. Celelalte mari
centre istorice ale ortodoxiei – Antiohia, Alexandria și Ierusalim – au fost de
asemenea ocupate. Peste români, în primul mileniu creștin, au trecut valuri
mari de migratori, iar în mileniul al doilea, am stat mult timp sub vasalitatea
turcă și am fost înconjurați din toate părțile de dușmani (turci, unguri,
poloni, ruși, austrieci, tătari), în Transilvania românii având mai puține
drepturi, iar majoritatea fiind sclavi. Citez din Neagu Djuvara:
„În lunga migrație
a popoarelor, din secolul al III-lea până în secolul al XIII-lea, n-a existat
nici o hoardă barbară, nici un val abătut peste vestul și sudul Europei care să
nu fi măturat spațiul carpato-danubian. Și când primele unități politice,
slave și române, se vor fi constituit în secolul al XI-lea în arcul Carpaților
– într-o epocă în care Occidentul construia deja catedrale – ele vor sucomba
sub loviturile ungurilor, în timp ce câmpiile aflate la est și sub de Carpați
se instalau pentru trei secole ultimii invadatori turanici, pecenegii și
cumanii. Cine ar putea afirma totuși că această adversitate a fost mai mare
decât aceea din câmpiile învecinate ale Ucrainei, Poloniei și Pannoniei, sau
chiar decât aceea din Peninsula Balcanică, de vreme ce, la sfârșitul mileniului
I, în toate aceste teritorii înfloresc state puternice? Or, ceea ce trebuie să
remarcăm este că toate aceste state sunt create de popoare nou-venite...”.[60]
Un alt exemplu, de data asta din afara lumii bizantine,
de popor care a decăzut din punct de vedere cultural din cauza invaziilor
străine este imperiul carolingian. Acesta a avut o renaștere culturală ce a
fost precursoare a renașterii italiene, dar din cauza conflictelor interne și
ale unor noi invazii barbare, „efervescența culturală a scăzut din
intensitate”.[61]
Așa cum în cazul popoarelor creștine occidentale, perioada de criză a culturii
și inventivității a coincis cu dominația unor neamuri străine timp de câteva
sute de ani, la fel stau lucrurile și cu popoarele ortodoxe.
Un exemplu de involuție a unei civilizații cauzată de
atacuri ale nomazilor este cel al grecilor micenieni, al căror teritoriu s-a
ruralizat în urma năvălirilor barbare.[62]
Exemple de țări foarte dezvoltate, o cauză a dezvoltării
spectaculoase a lor fiind faptul că în ultimii o sută de ani au fost ferite de
războaie sunt Norvegia, Suedia, Elveția și SUA. Aceasta din urmă, deși a
participat la cele două războaie mondiale, luptele armate n-au ajuns pe
teritoriul ei.
Georgienii au fost, la rândul lor, ocupați de turci, iar
apoi de ruși, dar în mileniul I georgienii și armenii au dat forme de cultură
remarcabile. După cum am afirmat anterior, rușii au decăzut în urma ocupației
tătare și a implantării moravurilor asiatice, pe când în perioada
bizantino-kieveană au avut parte de o dezvoltare remarcabilă. Autocrația
țarilor, mult mai brutală decât în Occident, a avut efecte asupra evoluției
poporului, inclusiv a vieții bisericești. Instituția patriarhatului fiind
eliminată, în fruntea bisericii era pus un mirean desemnat de către țar,
biserica fiind în acest fel subordonată statului, într-un mod mult mai grav
decât în Imperiul Bizantin, unde, deși împărații se implicau uneori în mod
abuziv în problemele bisericești, lucru criticat de Părinți bizantini precum
Ioan Damaschinul, deciziile celor șapte sinoade ecumenice n-au fost luate de
împărat, ci de comunitatea episcopilor, chiar dacă împărații aveau o anumită
influență asupra problemelor sinodale, iar atunci când împărații susțineau
opinii eretice, biserica lupta împotriva lor, așadar nu-și pleca pasiv capul în
fața monarhului. Exemple în acest sens sunt Maxim Mărturisitorul (sec. VII),
Ioan Damaschin (sec. VIII), patriarhul Mihail Celularie (sec. XI) etc., care
s-au împotrivit încercărilor împăraților de a impune decizii bisericii.[63]
Istoricul Adrian Claudiu Stoica afirmă că au existat patriarhi
care „și-au impus voința asupra unor împărați mai slabi”, un exemplu în acest
sens fiind Mihail Celularie. „Uneori însă, patriarhul avea îndrăzneala de a-l
sfida pe împărat, interzicându-i accesul în biserici, excomunicându-l sau
impunându-i canoane. Putea să condamne deciziile suveranului din amvonul
Sfintei Sofii. Patriarhul fiind un personaj respectat, împăratul era nevoit să
accepte manifestările de orgoliu ale acestuia, cel puțin pentru o vreme”.[64]
Oare aceste probleme istorice sunt de luat în seamă? „Le
găsești scuze”, ar spune cineva. Dar a da vina pe climat, natură, sărbători și
limbă pentru înapoiere nu este de asemenea o scuză? De ce unele „scuze” trebuie
afirmate cu tărie, iar altele negate?
Potențialul
ortodoxiei. Influența civilizației ortodoxe asupra Occidentului
Cu toate acestea, ortodocșii s-au afirmat din când în
când foarte frumos pe plan material și cultural. Un exemplu este icoana Sf.
Treime a lui Andrei Rubliov, care este o realizare remarcabilă. În secolul al XVI-lea,
în Bucovina s-au construit renumitele biserici pictate, având stilul denumit
moldovenesc, o superbă împletire între stilul bizantin, stilul gotic și motive
tradiționale românești. Faimoasele biserici bucovinene fac parte în prezent din
patrimoniul mondial UNESCO.
Că tot am pomenit de UNESCO, să mai dau câteva exemple de
creații culturale ortodoxe ce fac parte din patrimoniul umanității: Biserica
ortodoxă din Ravenna, Italia – construită de bizantini în primul mileniu, când ei
își întindeau influența până în Occident; mănăstirile Dafni, Hosios Loukas și
Nea Moni din Chios (Grecia); mănăstirea Meteora (Grecia); muntele Athos;
bisericile pictate din regiunea Troödos (Cipru); cetatea Raska și mănăstirea
Sopocani (Serbia); mănăstirea Studenica (Serbia); patru monumente medievale din
Kosovo; regiunea Ohridei (FRI Macedonia); mănăstirea Rila (Bulgaria); orașul vechi
Nesebar (Bulgaria) – reprezentativ pentru Bulgaria medievală, parte a civilizației
bizantine; mănăstirea Gelati (Georgia); monumentele istorice de la Mtskheta
(Georgia); renumita catedrală Sfânta Sofia (în prezent muzeu) (Turcia).
Istoricul Ovidiu Drâmba afirmă că influența Bizanțului
„asupra vieții culturale – din spațiul răsăritean, sud-est european și chiar
occidental – a fost substanțială”. [65] Să
menționăm de asemenea câteva influențe bizantine asupra Occidentului: biserica
din Ravenna, menționată mai sus (aflată în patrimoniul mondial UNESCO) și alte
biserici bizantine construite în Occident – exarhatul din Ravenna a fost de
asemenea „principalul focar de artă bizantină din Italia”[66];
cântul gregorian, apărut la sfârșitul secolului VI – deși a fost modificat
semnificativ în timp, originile sale sunt bizantine;[67] ritul
ambrozian – are origini grecești, este practicat în prezent în nordul Italiei
și în partea italofonă a Elveției; imnul acatist – de asemenea o formă de
cultură – existent și în catolicism, a apărut
pentru prima dată în Bizanț; umanismul renascentist – despre care am scris mai
sus; orfevreria – preluată de către bizantini de la musulmani, a fost
perfecționată de primii și transmisă în Occident[68];
Pseudo-Dionisie Areopagitul și Maxim Mărturisitorul au fost inițiatorii
speculației mistice în Occident, iar renumita lucrare „Scara” scrisă de Sf.
Ioan Scărarul, a influențat inclusiv spiritualitatea occidentală, fiind tradusă
în aproape toate limbile europene;[69]
epoca renașterii carolingiene din Vest a fost de asemenea „o perioadă de
intensă influență bizantină. Au contribuit la aceasta și prezența numeroaselor
ambasade din Bizanț la curtea regilor franci”.[70] „Aria
de expansiune și de influență a artei bizantine este imensă, întinzându-se în
perioade diverse prin forme și cu intensități diferite din Orientul Apropiat
până în Anglia, din Palermo până la Novgorod și Palestina până în țările
scandinave.”[71]
Istoricul Gordon Kerr despre potențialul cultural al
Bizanțului spunea următoarele: „Constantinopolul a devenit centrul cultural al
universului medieval, cu o elită intelectuală condusă de Photios (810-893),
profesor și patriarh al orașului, care preda și muncea acolo. Au fost elaborate
mari opere, și pe lângă acestea, învățații bizantini au îndeplinit valoroasa
funcție de conservare a numeroase lucrări importante ale antichității grecești
și romane. Arhitectura, pictura, mozaicul și meșteșugurile au suferit și ele o
renaștere. Arhitectura a început să fie preocupată de aspectul exterior și s-a
străduit să atingă o perfecțiune estetică; pictura a devenit simbolică și
abstractă. Influența culturală bizantină s-a extins pe tot continentul”.[72]
Arta și cultura bizantină au influențat de asemenea lumea
islamică.[73]
Aromânii, deși ocupați de turci, au dezvoltat un sistem
comercial care se întindea din Occident până în Balcani și care a fost unul dintre cele mai dezvoltate din Europa. De asemenea, românii din Brașov (mai exact din Șcheii
Brașovului), care erau majoritatea ortodocși (nu greco-catolici), au dat o comunitate
de negustori și meșteșugari ce a întrecut-o pe cea a sașilor brașoveni:
„Comunitatea de negustori și meșteșugari a românilor din Șchei devenise în
secolul al XVIII-lea atât de puternică și de prosperă, încât, spre exemplu, la
1679, dintre cei 132 de mari comercianți brașoveni, numai 11 erau sași.
Negustorii din Șchei au preluat treptat controlul asupra comerțului brașovean
cu sudul Dunării (circa 80% din volumul de schimburi), dar cele 59 de firme
negustorești din orașul românesc aveau, în 1769, puternice legături de afaceri
cu Viena, Graz, Trieste etc.”.[74]
Dostoievski, om foarte religios, este în topul celor mai
admirați și citiți autori din lume. Popoarele creștin-ortodoxe au dat remarcabili
oameni de știință: e vorba de Mendeleev, George Florenski, Nicolae Paulescu –
care se cuvenea să primească Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei, dar
în locul lui l-au primit doi canadieni din motive subiective. Să-i mai numim pe muzicienii de seamă
Rachmaninov și Chorubin. Istoricul Neagu Djuvara laudă dezvoltarea culturală
remarcabilă a Rusiei din secolul al XIX-lea.
Convertirile
civilizaționale și ciclicitatea istoriei
Un alt lucru ce trebuie luat în seamă este că atunci când
un popor trece de la o civilizație la alta – cum este cazul neamurilor
est-europene, parte a civilizației bizantine, ce s-au converit la cea
occidentală – o atare convertire se poate face mai greu, cu încercări nedorite,
popoarele respective fiind nevoite să aibă parte de niște evoluții mai puțin liniștite
decât națiunile din civilizația la care aderă.
Un exemplu în acest sens este India, țară săracă cu o
rată înaltă a violurilor. O alta este Turcia, ce a tins să treacă de la
civilizația islamică la cea occidentală, dar astăzi prezintă excese autoritariste
și tendințe de reislamizare. De asemenea, țările ce au făcut parte din comunism
– comunismul fiind considerat de Neagu Djuvara o formă eretică a civilizației
occidentale – de cum au dorit să adere la
occidentalismul autentic, s-au confuntat cu diverse probleme în această
încercare: corupție, oligarhie, nostaligii după comunism etc. (E drept că în ce privește aceste
cazuri, de convertire dificilă de la o civilizație la alta, se pot aduce și contraexemple, precum Japonia.)
Vedem că uneori istoria se desfășoară în mod ciclic. În
Europa, după o perioadă de strălucire a Orientului, urmează o epocă în care
Occidentul este în fruntea continentului, după care Estul din nou devine lider.
În timpuri îndepărtate, Grecia Antică era în fruntea Europei. Mai târziu, Imperiul
Roman i-a preluat civilizația și a cucerit-o devenind focarul civilizațional și
cultural al Europei. În secolul IV, centrul civilizației s-a mutat în Est, la
Constantinopol. Un mileniu mai târziu, Bizanțul a fost cucerit, iar Occidentul
a devenit din nou liderul cultural și civilizațional al Europei. Atunci, de ce
să nu facem o predicție futurologică și să afirmăm că răsăritul Europei va
redeveni centru civilizațional și cultural?
Un
punct de vedere teologic
Așadar, având atâtea probleme, popoarele ortodoxe au
demonstrat un potențial extraordinar. Să nu uităm că și occidentalii au avut o
evoluție mai slabă în perioada în care se confruntau cu barbarii și cu arabii care
au cucerit Spania. În prezent,
țările ortodoxe au adoptat civilizația occidentală, iar popoarele lor se află,
per ansamblu, între prosperitate și sărăcie. Țările ortodoxe , în general, sunt
mai prospere decât cele mai multe state musulmane, decât China și India (după
PIB/loc.), dar stau mai prost, este adevărat, decât țările occidentale. În ce
privește Rusia, aceasta are zone foarte dezvoltate atingând PIB/loc. a unor
țări bogate: Moscova, de pildă, are PIB/loc. al Olandei, Petersburgul – al
Coreei de Sud, iar oblastul Tiumen are PIB/loc. al Norvegiei, conform
statisticilor pentru 2009. Rusia este astăzi unul dintre cele mai inegalitare
state, având orașe bogate, dar și zone extrem de sărace.
Să nu uităm însă că problemele istorice lasă urme adânci,
după cum și ocupația tătară a lăsat urme adânci asupra societății ruse, această
fiind până în prezent înclinată spre forme brutale de autocrație. De asemenea,
din punct de vedere teologic, oamenii luminați spiritual sunt mai încercați,
iar popoarele ortodoxe au fost foarte încercate în istorie. Ori, deși am o admirație
față de anumite personalități occidentale și nu le neg valoarea, viața și
experiența îmi demonstrează că ortodoxia a păstrat creștinismul în forma cea
mai autentică.
De asemenea, din punct de vedere teologic, cu toate că este
de datoria noastră să luptăm pentru ca ceilalți să prospere, să aibă de
mâncare, nu întotdeauna sărăcia este un lucru rău. Suntem datori să luptăm
pentru eradicarea ei, dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu vrea ca anumiți
oameni să ducă crucea sărăciei, că după cum spune Scriptura, fiecare creștin are o cruce de dus (Matei 10:38). Un
alt motiv pentru care Domnul este poate împotriva unei prosperități exagerate
poate fi posibilitatea de a cădea în necredință: „A mâncat Iacob şi s'a săturat şi s'a lepădat de Cel-Iubit...” (Deuteronom 32:15) Vedem că așa
s-a și întâmplat cu unele popoare bogate, cum sunt danezii, belgienii sau
suedezii. Iar fără Dumnezeu nu se întâmplă nimic, afirmă Didahia, carte
creștină din secolul I. Un necaz se poate abate asupra unei persoane sau a unui
popor cu un scop. Nu totul este în puterile noastre, conform doctrinei
creștine.
Concluzii
În final, concludem că civilizația bizantină
creștin-ortodoxă a fost o civilizație strălucită, mai dezvoltată decât
Occidentul contemporan din toate punctele de vedere, căreia n-am reușit să-i
vedem întreg potențialul din cauza că a fost înghițită de musulmani, motiv
pentru care, spre deosebire de alte civilizații, consideră Neagu Djuvara, ea n-a
reușit să intre în ultimele faze ale ciclului civilizațional.
Exemple ale potențialului civilizației creștin-ortodoxe
sunt diferitele monumente date de această civilizație aflate în prezent în
patrimoniul mondial UNESCO, renașterile culturale bizantine, influența
bizantinilor asupra renașterii carolingiene și asupra celei italiene,
protodemocrația kieveană, marele prozator rus Dostoievski etc. și toate cele
menționate mai sus ce demonstrează strălucirea civilizației bizantine.
Să nu raționalizăm prea mult, cum fac cei care dau vina
pe credință pentru înapoiere. Să nu uităm abordarea teologică a problemelor
vieții. Probabil că există un scop pentru care Cel de Sus nu lasă un popor sau
altul să nu prospere prea mult. Solomon se ruga să nu fie prea sărac, pentru a
nu ajunge să fure, dar nici prea bogat, pentru ca nu cumva, din acest motiv, să
ajungă la un exces de încredere în sine și să creadă că nu mai are nevoie de Dumnezeu. (Proverbe 30:7-9, Biblia Anania după Septuaginta)
Istoria este imprevizibilă. În mileniul I, Bizanțul era
în fruntea Europei. În antichitate a dominat un timp Grecia, după care civilizația
ei a fost preluată de romani. Nu este exclus ca în rândul popoarelor bizantine
să aibă loc o nouă renaștere, iar acestea să-i ajungă pe occidentali din urmă
și să fie din nou în fruntea istoriei. În fond, istoria e plină de surprize.
[1]
Stoica, 2013, p. 129.
[2] Djuvara, 2006, pp. 101-103.
[3] Stoica, 2013, pp. 122-123.
[4] Drâmba, 1998, p.212.
[5] Drâmba, 1998, p. 251.
[7] Djuvara, 2006, p. 98.
[8]
Stoica, 2013, p. 122.
[9] Djuvara, 2006, p. 95.
[10] Stoica, 2013, p. 130.
[11] Drâmba, 1998, p. 255.
[12] Stoica, 2013, p. 130.
[13] Stoica, 2013, p. 130.
[14] apud Drâmba, p. 362.
[15] Drâmba, 1998, p. 266.
[16] Drâmba, 1998, p. 298.
[17] Drâmba, 1998, p. 259.
[18] Drâmba, 1998, p. 260.
[19] Drâmba, 1998, p. 220.
[20] Drâmba, 1998, p. 301.
[21] Tatakis, 2010, p. 314.
[22] Stoica, 2013, p. 141.
[23] Stoica, 2013, p. 141.
[24]
Drâmba, 1998, p. 308.
[25] Matsoukas, 2011, pp. 142-143.
[26] Drâmba, 1998, p. 233.
[27] Drâmba, 1998, p. 243.
[28] Drâmba, 1998, p. 254.
[29] Drâmba, 1998, p. 268.
[30] Drâmba, 1998, pp. 280-281.
[31] Drâmba, 1998, p. 304.
[32] Drâmba, 1998, p. 306.
[33] Drâmba, 1998, p. 307.
[34] Drâmba, 1998, p. 308.
[35] Drâmba, 1998, p 315.
[36] Drâmba, 1998, p. 323.
[37] Drâmba, 1998, p. 324.
[38] Drâmba, 1998, p. 317.
[39] Miscellanea, ed. G. Muller – Th. Kiessling,
cap. 93 apud Tatakis, 2010, p. 306
[40] Stoica, 2013, p. 134.
[41] Drâmba, 1998, p. 296.
[42] Stoica, 2013, p. 147.
[43] Stoica, p. 129.
[44] Djuvara, 2006, p. 105.
[45] Djuvara, 2006, pp. 103, 105.
[46] Tatakis, 2010 p. 306.
[47] Stoica,
2013, p. 141.
[48] Drâmba, 1998, p. 302.
[49] Drâmba, 1998, p. 315.
[50] Drâmba, 1998, p. 220.
[51]
Sixmith, 2011, p. 33.
[52]
Sixmith, 2011, p. 35.
[53] Sixmith, 2011, p 35.
[54]
Djuvara, 2006, p. 108.
[55] Sixmith, 2011, p. 36.
[56] Djuvara, 2006, p. 107.
[57] Djuvara, 2006, p. 106.
[58]
Drâmba, 1998, p. 217.
[59] Stoica, 2013, p. 134.
[60] Djuvara, 2006, pp. 107-108.
[61] Stoica, 2013, p. 107.
[63] Drâmba, 1998, p. 276.
[64] Stoica, 2013, p. 138.
[65] Drâmba, 1998, p. 217.
[66] Drâmba, 1998, p. 362.
[67]Djuvara, 2006, pp. 99-100.
[68] Drâmba, 1998, p. 308.
[69] Drâmba, 1998, p. 310.
[70] Drâmba, 1998, p. 356.
[71] Drâmba, 1998, p. 354.
[72] Kerr, 2014, pp. 24-25.
[73] Drâmba, 1998, pp. 363-364.
[74] Pop & Bolovan, 2016, p. 162
Bibliografie
Djuvara, Neagu, Civilizații și tipare istorice. Un studiu comparat al civilizațiilor, ed. a III-a revăzută și adăugită, 2006
Drâmba, Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. IV, Ed. Saeculum I.O., Ed. Vestala, București, 1998.
Kerr, Gordon, O scurtă istorie a Europei, Ed. Nemira, 2014.
Matsoukas, Nikolaous A., Istoria filosofiei bizantine, Ed. Bizantină, București, 2011.
Pop, Ioan Aurel; Bolovan, Ioan, Istoria Transilvaniei, ed. a II-a, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.
Stoica, Adrian Claudiu, De la antichitate la renaștere. Cultură și civilizație europeană, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2013.
Sixmith, Martin, Rusia – un mileniu de istorie, Humanitas, București, 2011.
Tatakis, Basile, Filosofia bizantină, ed. a II-a, Nemira, 2010
Istoria. Enciclopedie pentru întreaga familie, – Teora, 2004.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu