Fenomenul
rezistenței anticomuniste din RSSM este puțin cunoscut chiar și în
Republica Moldova de azi.
Atât
în prima perioadă de ocupație sovietică, din anii 1940-41, cât
și în primul deceniu postbelic, autoritățile sovietice au recurs
la teroare și abuzuri care au dus la reacții pe măsură. Încă
din 1940, s-a purces la arestări pe motive politice, torturi,
ucideri, deportări. În același an, s-a constituit prima mișcare
de rezistență antisovietică basarabeană de importanță
considerabilă, „Majadahonda”.
În
1944, când Basarabia a fost recucerită de ruși, reîncep
abuzurile. În același an începe să se manifeste rezistența la
nivel individual sau colectiv. Până la sfârșitul războiului,
mulți basarabeni au dezertat din Armata Roșie și au căutat să se
ascundă astfel încât să nu fie găsiți.
Până
în 1950, fenomenul mișcărilor de rezistență a luat amploare,
printre cele mai importante organizații fiind „Arcașii lui
Ștefan”, grupul antisovietic al lui Filimon Bodiu, Partidul
Libertății. Multe grupări manifestau sentimente pro-românești și
își puneau speranțele într-o intervenție străină împotriva
URSS, la care doreau să adere. Nădejdea în aliații occidentali
era de asemenea o speranță și un factor motivațional pentru
mișcările de rezistență anticomunistă din România. Mișcările
de rezistență au fost susținute de o bună parte din populație,
altfel membrii acestora nu ar fi reușit să se ascundă o bună
perioadă de autorități. O mișcare antisovietică condusă și
compusă în principal din membri ai minorităților etnice a fost
Uniunea Democratică a Libertății.
Au
existat chiar ruși care aveau sentimente de nostalgie pentru
administrația românească. Un
exemplu în acest sens este Anatoli Kolesnikov, actor la Teatrul
Moldovenesc, care a zis: „Sovietele afirmă că ne-au eliberat. Ei
într-adevăr ne-au eliberat, dar ne-au eliberat de viața bună.
Înainte, pe timpul românilor, eu trăiam bine, câștigam bani buni
și-mi puteam întreține întreaga familie Acum trăiesc împreună
cu soția și nu ne ajung mijloace.”
[1]
Întrucât
statul sovietic a recurs la deportări, omoruri, obligații fiscale
insuportabile, foamete organizată, nu se putea să nu
apără reacții pe măsură. Mișcările anticomuniste își
manifestau ostilitatea față de regimul sovietic prin acțiuni de
propagandă antisovietică, inclusiv prin foi volante, boicotarea
obligațiilor fiscale către stat și îndemnarea oamenilor să
ignore aceste obligații, amenințări și atacuri asupra
activiștilor și funcționarilor sovietici soldate uneoricu acte de
terorism și omucideri.
Până
pe la începutul anilor 1950, majoritatea acestor mișcări au fost
lichidate. Membrii lor au fost condamnați la moarte sau deportați.
După
ce Hrușciov a venit la putere în 1953, a început un proces de
destalinizare, o bună parte dintre ororile comise de Stalin fiind
condamnate. Drept urmare, până în 1961, majoritatea celor
deportați au fost amnistiați.
După
moartea lui Stalin, autoritățile n-au mai recurs la represiuni atât
de dure ca până în 1953. Probabil inclusiv din acest motiv, n-a
mai apărut un curent de mișcări de rezistență de amploarea celui
din anii 1945-1950, dar au continuat forme de rezistență
mai puțin active, adesea
individuale. Pe de altă parte, micșorarea represiunilor, precum și
știrile despre evenimentele din Ungaria au încurajat înmulțirea
formelor de rezistență individuală pasivă sau deschisă. S-a
ajuns la situația că până și unii membri de partid exprimau
opinii „naționaliste” sau ascultau posturi de radio occidentale.
Urmărirea
presei românești sau occidentale a fost de asemenea o formă de
rezistență pasivă, atât la nivel individual, cât și în cadrul
mișcărilor colective de rezistență.
În
1965, ca urmare a distanțării României comuniste de Uniunea
Sovietică și a adoptării de către autoritățile române a unei
viziuni naționaliste, autoritățile au intensificat propaganda
sovietică antiromânească și moldovenistă în Basarabia.
Moldovenismul – ideea potrivit către moldovenii sunt un popor
diferit de români și vorbesc o limbă numită „moldovenească”,
diferită de cea română – a fost promovată în RSSM începând
cu anexarea Basarabiei în 1940, dar a sporit în intensitate
începând cu 1965. Această propagandă intensă continuă până la
sfârșitul anilor 1980.
În
a doua jumătate a anilor 1980 se declanșează fenomenul de
renaștere națională în RSSM, basarabenii revenind la rezistența
antisovietică activă. Acesta este promovat de elita intelectuală a
Basarabiei, majoritar anticomunistă și proromânească. Printre cei
mai importanți exponenți ai curentului respectiv sunt Nicolae
Dabija, Eugen Doga, Ion Hadârcă, Leonida Lari. Apar un șir de
mișcări politice și culturale proromânești, cea mai de seamă
dintre acestea fiind Mișcarea Democratică devenită în 1989
Frontul Popular, care a organizat mai multe mitinguri pentru
revenirea la alfabetul latin și oficializarea limbii române.
Lupta
basarabenilor culminează cu Marea Adunare Națională din 27 august
1989, în urma căreia Sovietul Suprem al RSSM hotărăște adoptarea
alfabetului latin și proclamarea limbii române ca limbă de stat
însă utilizând noțiunea de „limbă moldovenească”.
Pe
27 august 1991 are loc o altă Mare Adunare Națională, în urma
căreia deputații votează Declarația de Independență a
Republicii Moldova.
Fenomenul
rezistenței anticomuniste, atât din Republica Moldova, cât și din
România, trebuie introdus în manualele școlare în mod
obligatoriu, întrucât aspectele esențiale ale istoriei unui popor
trebuie să facă parte din cultura generală a oricărui cetățean.
În
Republica Moldova, majoritatea tinerilor din generația actuală
cunosc doar anumite date generale despre rezistența de la sfârșitul
anilor 1980, dar nu cunosc că a existat o rezistență antisovietică
activă în primii ani de ocupație sovietică.
După
decenii de propagandă sovietică procomunistă și antiromânească,
care a spălat creierii unei bune părți din populația Republicii
Moldova, cunoașterea istoriei este cu atât mai necesară. Aceasta
îi va ajuta pe basarabeni să-și decidă în mod conștient
viitorul, fără clișee propagandistice.
Procesul
de rusificare lasă urme până azi. De exemplu, până în zilele
noastre rusa rămâne limbă de comunicare interetnică în Republica
Moldova, împiedicând afirmarea limbii române, deoarece o bună
parte dintre etnicii ruși, ucraineni și găgăuzi refuză s-o
învețe.
În
urma propagandei care a durat peste 50 de ani, o bună parte din
populația Republicii Moldova simte în continuare nostalgie după
Uniunea Sovietică, dar nu și după perioada interbelică, cu toate
că în primii ani postbelici s-a atestat, dimpotrivă, un dispreț
semnificativ față de autoritățile sovietice în rândul
populației basarabene și un dor de România și de vremurile în
care Basarabia era parte a statului român, fapt atestat inclusiv în
documentele mișcărilor de rezistență postbelice, multe dintre
care susținând oficial panromânismul și unirea Basarabiei cu
România.
Această
nostalgie după epoca sovietică este consecința propagandei,
ignoranței și necunoașterii istoriei. „O minciună spusă destul
de des devine adevăr”, afirma Lenin. Propaganda sovietică
pro-regim și antiromânească nu a rămas fără efecte. Cum să
simți dor după un regim brutal, tiranic și abuziv, care a
înfometat, deportat și ucis o bună parte din populația țării?
Cunoașterea istoriei și a fenomenului mișcărilor de rezistențe
ar ajuta la eliminarea acestor opinii ignorante, la înțelegerea
daunelor produse de comunism și la apropierea sufletească de
România a acelor basarabeni a căror inimă s-a distanțat de
România ca urmare a propagandei antiromânești.
Istoricul
Ion Mischevca susține că „sovieticii chiar ne-au „eliberat”,
numai că ne-au „eliberat” nu de ocupanți, ci de elite, de
gospodari, de preoți, profesori și țărani, pe care i-au deportat
în Siberia sau i-au împușcat pe timp de pace fără judecată.
Comunismul a fost o ideologie și un regim profund anti-elitist, al
cărui scop a fost să devenim toți egali în… sărăcie și
prostie. De asta ne-au masacrat elitele, ne-au falsificat istoria,
ne-au schimonosit limba și ne-au ciuntit teritoriul, ca să nu mai
știm cine suntem.” [2]
Așadar,
nostalgia prosovietică este total nejustificată.
„Paradoxal
sau nu – afirmă același istoric – regimul comunist a erodat
cultura rustică românească din Basarabia prin construcția caselor
de cultură la sate, a transformat școala într-o pepinieră de
comsomoliști și pe profesori – în propagandiști, i-a alungat pe
preoți din biserici pentru a ridica monumentele „părinților”
ateismului științific: Marx, Engels și mai ales, Lenin, le-a
insuflat moldovenilor recrutați în armată „dragostea de patrie”
și a luptat necruțător cu alfabetul latin.” [3]
Reunirea
Basarabiei cu România nu ar fi altceva decât revenirea la starea
firească a lucrurilor. Ne putem întreba: „nu ar fi bine ca
Republica Moldova să renunțe la idealul unionist și să evolueze
ca națiune civică aparte?”. La aceasta răspundem că majoritatea
națiunilor Europei s-au format pe fundamente etnolingvistice. Până
și națiunile constituite după modelul francez, mai apropiat de
tipul de națiune civică, au o puternică bază etnolingvistică. De
exemplu, în Franța limba oficială și limba de comunicare
interetnică nu este alta decât limba nativă a majorității
populației. În Regatul Unit, majoritatea scoțienilor, galilor și
irlandezilor cunosc limba engleză, care este de asemenea singura
limbă oficială a statului și limbă de comunicare interetnică.
În
Europa, o excepție în această privință ar fi Elveția, unde
principalele „grupuri etnice (germanii, francezii și italienii)
și-au păstrat nu doar drepturile cetățenești, dar și
particularitățile identitare. Republica Moldova nu poate deveni o a
doua Elveție, pentru că nu a parcurs etapele istorice necesare
formării unui stat multietnic, pluriconfesional și confederativ,
rămânând o parte (ruptă) dintr-un întreg și nicidecum un tot
întreg format din mai multe părți”. [4]
În
ciuda propagandei sovietice moldoveniste, de la începutul perioadei
de ocupație până în prezent, elita intelectuală și culturală a
Basarabiei continuă să se considere românească. Având în vedere
istoria, limba, confesiunea și oamenii de cultură comuni ai
Basarabiei și României – faptul că însuși autorul actualului
imn al Republicii Moldova, Alexei Mateevici s-a identificat ca român,
cea mai bună soluție pentru viitorul politic al Republicii Moldova
este unirea cu România. Aceasta nu le va aduce basarabenilor o stare
ideală, dar le va îmbunătăți economia și îi va integra în
sistemul militar euroatlantic ce le va asigura securitatea în fața
dușmanilor geopolitici, mai exact a Rusiei, care a făcut deja
ravagii în Ucraina și Georgia.
De
asemenea, reprezentanții principalelor mișcări de rezistență
postbelice și elita cultural-politică care a luptat pentru
renașterea națională și drepturile basarabenilor în cadrul URSS
au avut conștiință națională românească, iar în Aleea
Clasicilor din Grădina Publică „Ștefan cel Mare” a Chișinăului
se află monumentele mai multor scriitori români din România.
Așadar, ar fi împotriva firii ca Republica
Moldova să urmeze o cale aparte, separată de România, ca „națiune
civică”.
Note:
[1]
Elena
Postică, Rezistența
antisovietică în Basarabia 1944-1950,
Întreprinderea Editorial-Poligrafică „Știința”, Chișinău,
1997, p. 225
[2]
Ion
Mischevca, Cine
suntem? Eseu istoric la 100 de ani de la Marea Unire,
Ed. Timpul, Chișinău, 2018, p. 83
[3]
Ibidem,
p. 65
[4]
Ibidem,
p. 82
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu