În amintirea lui Radion Cucereanu

 

Pe data de 6 februarie 2018, anul Centenarului Marii Uniri, o zi tristă s-a abătut peste familia subsemnatului. Patriarhul familiei, marele pedagog Radion Cucereanu, a decedat.

Fiind cel mai mic dintre nepoții recent decedatului, doresc să-mi exprim mărturia proprie despre el.

Bunicul Radion Cucereanu a fost o personalitate culturală remarcabilă a Basarabiei și a neamului românesc. 

S-a născut pe 23 august 1927 în satul Ruseni, județul Soroca, Regatul României. În prezent localitatea sa de baștină este parte a raionului Edineț din Republica Moldova. Tatăl său, Vladimir Cucereanu, cu origini bucovinene, a fost funcționar la primărie și unul dintre cei mai cultivați oameni din sat. Mama sa, Lidia, a murit la scurt timp după ce l-a născut, iar Vladimir s-a recăsătorit cu Ana, care avea să-i nască doi feciori și o fiică.

Din copilărie, a avut pasiunea de a citi. Era atât de captivat de lectură, încât mama vitregă îl certa din când în când pentru faptul că se abătea de la treburile casnice pentru a citi în ascuns. Nu era un leneș, dar nu-și putea stăpâni pasiunea. Deși a purtat mereu dorul mamei care l-a născut, Lidia, a prețuit-o la fel de mult pe cea care l-a crescut, Ana, considerând-o și pe aceasta din urmă, mamă. 

În 1948, a absolvit Tehnicumul agricol din satul Grinăuți, raionul Ocnița, specialitatea felcer veterinar. În 1954, a absolvit Facultatea de biologie, chimie și geografie a Institutului Învățătoresc din Tiraspol, iar în 1960 – Facultatea de biologie și chimie a Institutului Pedagogic din același oraș. 

A fost profesor de biologie, inspector școlar al raionului Strășeni. În 1963 a devenit colaborator al Institutului de Perfecționare a Cadrelor Didactice din Chișinău, având misiunea de a-i pregăti pe profesorii de biologie care urmau să predea în școli în clasele a IX-a – a X-ea. În această funcție, Radion Cucereanu a contribuit la eliminarea din cadrul școlii a pseudo-biologiei promovate de pseudo-savantul Trofim Lâsenko. A educat profesori din diferite raioane din RSSM.

În 1986, a fondat Muzeul Pâinii în satul Grinăuți din raionul Ocnița.

Începând din 1974, a publicat patru cărți de literatură artistică pentru copii, 15 lucrări didactice (din care pe una a tradus-o în rusă), două manuale școlare – unul de botanică, iar celălalt de științe (ambele pentru clasa a V-a; cel din urmă are și o ediție în rusă), trei lucrări de zoologie populară și, în final, lucrarea istorică „Lacrimile românilor basarabeni” (2012), în trei volume, despre suferințele basarabenilor sub ruși. De asemenea, este coautor al cărții „Martiriul transnistrean sub jugul totalitar rusesc” (2014). În 1996, a inițiat revista științifică „Natura și omul”, însă din cauza problemelor financiare, n-au fost publicate mai mult decât trei ediții.

Trăind mult timp în URSS, a fost influențat de ideologia sovietică, motiv pentru care a fost infectat de niște concepții de care s-a debarasat mai târziu: ateismul și cultul lui Lenin. Mi-a povestit că odată, a vizitat muzeul dedicat lui Lenin din Moscova, iar ghidul la un moment dat a început să povestească în fața unei expoziții de flori din muzeu despre dragostea lui Lenin pentru flori. În timp ce ghidul numea diferite flori chipurile iubite de Lenin, bunicul Radion l-a întrebat: „De unde știți că Lenin iubea floarea cutare?” Iar ghidul răspunse: „Tinere, dar ce flori nu iubea Lenin?” 😄😄😄 Năstrușnicul mit „Lenin iubitorul de flori” n-a fost singurul de acest fel care se propaga. Alt mit povestit de bunic era „Lenin iubitorul de animale”: chipurile ar fi cruțat din dragoste o vulpe la vânătoare. Prin asemenea mituri se modela chipul unui conducător blând și milostiv, acesta fiind de fapt unul dintre cei mai mari criminali din istoria omenirii.

În jurul anilor 1990, bunicul Radion s-a debarasat definitiv de ideologia comunistă, aflând tot adevărul despre crimele lui Lenin și Stalin, și și-a descoperit vocația românească. S-a închinat în fața statuii lui Ștefan cel Mare și a zis „Măria Ta, eu sunt român.” Desigur, a avut conștiință românească din copilărie, dar aceasta a fost întunecată de întunericul sovietic. În cele din urmă, a ajuns să creadă în Dumnezeu.

Debarasat de sovietism, a devenit patriot înflăcărat al Basarabiei și al întregului neam românesc. Nefiind istoric, s-a simțit obligat să scrie trilogia „Lacrimile românilor basarabeni”. Faptul că n-a fost istoric de profesie nu știrbește valoarea lucrării, aceasta fiind un document prețios despre istoria Basarabiei.

S-a căsătorit cu bunica Maria Mândrescu (decedată în 2004). Deși în zilele noastre mulți oameni, având o concepție superficială asupra iubirii, consideră că bătrânii nu pot iubi, această idee este contrazisă flagrant de realitate. O mărturie în acest sens este faptul că bunicul Radion a iubit-o pe bunica Maria până la moarte. Prin urmare, în cazul mitului iubirii pe viață, cuvântul „mit” este egal cu „adevăr”. Cele două mari fericiri ale sale au fost familia și realizarea pe plan intelectual.

Iubitor al naturii, s-a remarcat prin faptul că a sădit în anii 1970 o mulțime de copaci în jurul actualului Institut de Științe ale Educației din cartierul Poșta Veche din Chișinău, în apropierea locuinței în care a locuit în ultimii 35 de ani de viață. Din această cauză, lumea a numit o perioadă acest loc „Dumbrava lui Radion Cucereanu”.

Din copilărie bibliofil, nu a renunțat la lectură nici atunci când greutățile bătrâneții i-au îngreuiat capacitatea de a citi. Abonat săptămânal la presa scrisă, citea cu bucurie integral ziarul „Literatura și arta”. În momentul decesului, era abonat la acesta din urmă și la ziarul „Timpul”. 

Distincții:

 * Eminent al Învățământului Public din Moldova (1957)

 * Eminent al Învățământului Public din Uniunea Sovietică (1970)

 * Cavaler al Ordinului Drapelul Roșu de Muncă (1982)

 * Două medalii de bronz ale Expoziției Realizărilor Economiei Naționale a URSS (1982, 1984)

 * Profesor Emerit (1986)

 * Premiul pentru publicistică „Petru Darienco” (2013)

 * Premiul Uniunii Scriitorilor pentru trilogia „Lacrimile românilor basarabeni” (2013)

 * Premiul „Pro-Memoria” pentru lucrarea „Martiriul transnistrean sub jugul totalitar rusesc” (2014). 

  Este Cetățean de onoare al satului Ruseni, raionul Edineț.

Exemple de pseudo-argumentație

O tactică minciunoasă utilizată în lupta politică este folosirea unei probleme pentru minimalizarea alteia. În acest sens, mă voi referi la două probleme din spațiul românesc împotriva căreia se utilizează un asemenea tip fals de argumentație.

Unirea Basarabiei cu România

Mai multe localități de pe teritoriul Republicii Moldova au semnat declarații simbolice de unire cu România. Recent, premierul Pavel Filip a declarat că are și el sentimente, dar nu e bine că se invocă probleme ce dezbină cetățenii țării.

Nu este prima dată când aud un asemenea argument împotriva celor care luptă pentru Unire. Așadar, nu este permis să lupți pentru cauza ta, de frica dezbinării. Să nu uităm însă cine au dezbinat primii poporul nostru: nimeni alții decât rușii care ne-au cucerit în 1812, care ne-au rusificat și au încercat să elimine limba romnă din viața noastră și orice legătură cu frații de peste Prut. Așadar, unioniștii nu fac decât să lupte pentru a reașeza lucrurile în felul în care au fost înainte de a fi stricate de ruși. Dezbinarea pe care au provocat-o aceștia din urmă și pe care o provoacă în continuare nu are cum să nu stârnească reacții contrare.

Referendumul pentru familie din România

Un argument utilizat împotriva referendumului pentru familie din România este cel al sărăciei. Vasăzică, în loc să ne concentrăm pe săracii țării, cheltuim banii pentru referendum, de parcă un referendum în plus va fi cauza persistării problemelor clasei săracilor, când, în realitate, probleme țării nu sunt cauzate decât de iresponsabilitatea politicienilor. Există țări în care oamenii sunt chemați la vot mai des decât în România, dar sunt mult mai dezvoltate pe plan economic.

Vedem că PSD, cel mai progresist partid din România din punct de vedere doctrinar, ce blochează implementarea referendumului pentru familie, duce în România în jos, după cum vedem din faptul că zonele României unde PSD-ul este la putere pe plan local (cu excepția Bucureștiului) sunt mai sărace, pe când PNL-ul (de dreapta și conservator) conduce cele mai prospere orașe și județe din țară.

Concluzii

Așadar, să renunțăm la argumentele superficiale. Folosirea unei probleme pentru diminuarea alteia nu este decât pseudo-argumentație. Fiecare problemă are dreptul să i se acorde respectul cuvenit. Orice cauză nobilă are dreptul la luptă, oricare ar fi aceasta. Nu se reduce totul la evoluția materilă, cu toate că și aceasta este foarte importantă. Apropo, luptătorii pentru căsătoriile gay pot fi acuzați, de asemenea, că prin ceea ce fac încearcă să dezbine societate, la fel și antioccidentalii din Republica Moldova, precum Igor Dodon sau Renato Usatîi.

Creștinism și democrație. Baze scripturistice ale democrației

ÎPS Hierotheos Vlachos, mitropolit grec de Nafpaktos, zicea în 2012: „trebuie să fie consolidate încă mai mult instituţiile democratice din ţara noastră, pentru că, dintre toate sistemele politice, tot democraţia este cel mai bun, în ciuda disfuncţionalităţilor care inevitabil se ivesc. Trebuie să fim atenţi cu acest lucru şi să nu permitem subminarea principiilor şi instituţiilor democratice. E posibil ca unii politicieni să fi făcut greşeli, şi cu siguranţă au făcut!, dar nu trebuie ca în numele acestor greşeli să fie subminat sistemul democratic sănătos – care presupune existenţa partidelor de guvernământ, dar şi a opoziţiei – instituţiile unei societăţi libere şi, în cele din urmă, însăşi democraţia. Văd că unii critică exagerat – conştient sau inconştient – instituţiile democratice. Eu, personal, cred că politicieni „limitaţi” sunt mai buni decât dictatorii „ultra-inteligenţi” care privează poporul de libertate.”

Pe de altă parte, Serafim Rose (1934-1982), călugăr ortodox american, considera că cel mai bun sistem este monarhia autoritară, pe motiv că în ea monarhul este ales de Dumnezeu, pe când în democrație, conducătorii sunt aleși de oameni, idee afirmată în lucrarea „Nihilismul. Rădăcina revoluție în epoca modernă”, o lucrare interesantă, de altfel. Este creștinismul compatibil cu democrația?

Sistemele politice din Antichitate și Evul Mediu nu putea fi democrații, nu în sensul modern al cuvântului, pe motiv că oamenii din acele vremuri nu erau pregătiți pentru un asemenea sistem. Nici Fiul lui Dumnezeu nu a venit pe Pământ imediat după căderea lui Adam, tot din motivul că omul nu a fost la fel de pregătit, ci au trebuit trimiși întâi precurosori, cum au fost Moise care a dat evreilor legea iudaică, urmând ca aceasta să-și găsească varianta desăvârșită în legea creștină o dată cu venirea lui Hristos.

O bază scripturistică a democrației găsim în următoarele versete: „Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.       Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” (Marcu 10:42-45) Așadar, cel mai mare este dator să slujească celor mai „mici”, căci numai slujind celorlalți te învrednicești să fii mare. Desigur, pasajul se referă la „rangul” pe care îl vor avea oamenii în împărăția cerurilor, mai exact în fața lui Dumnezeu și se face comparație între „cârmuitorii neamurilor” și viața pe care trebuie să o aibă creștinii, acesta fiind sensul direct al spuselor Domnului. Dar atunci mai toate neamurile erau păgâne, iar creștinismul nu distruge neamurile și lumea, ci o transfigurează, tot așa Panayotis Nellas ne sugerează că Biserica nu este decât transfigurarea lumii prin Hristos, nu negarea acesteia.

Așadar, versetul citat, pe lângă sensul direct, larg, are următorul sens pe plan politic: „Este tipic păgânesc liderul să domnească ca domn; creștinește este ca liderul să domnească ca slujitor.” Prin urmare, activitatea unui conducător creștin trebuie să fie slujirea celor conduși. Unul ca acesta nu domnește pentru sine, ci pentru popor.

Înțelegem de aici că un lider autentic este slujitorul poporului. Ori, tocmai acesta este scopul democrației. Cuvântul „democrație” înseamnă puterea poporului. Aici poporul îi alege pe cei conduși pentru că aceștia sunt slujitorii poporului, prin urmare poporul este cel care trebuie să-i aleagă. 

Dar cum rămâne cu ideea că monarhia autoritară este cel mai bun sistem pe motiv că monarhul este ales de Dumnezeu, pe când în democrație conducătorii sunt aleși de oameni? Dar Dumnezeu lucrează și prin oameni. De exemplu, în voievodatele românești, cu ajutorul boierilor se alegea care dintre urmașii domnitorului decedat se vor așeza pe tron. În Didahia, scriere creștină din secolul I, scrie că fără Dumnezeu nu se poate întâmpla nimic, așadar orice se întâmplă țin de pronia Lui, acesta permițând să se producă un eveniment sau altul, pozitiv sau negativ, cu un anumit scop. La fel, Dumnezeu poate inspira poporul să aleagă președintele sau partidul x sau y.

De altfel, în împărția bizantină, de pildă, nu toți monarhii au fost buni, unii împărați, de exemplu, au promovat erezia iconoclastă. Diferitele monarhii autoritare au dat din când în când conducători nevrednici.

Astăzi, multe state democratice sunt exemple de prosperitate. E drept că există și state autoritare cu un nivel înalt de bunăstare, cum sunt Singapore și Qatarul, acesta din urmă fiind un stat fundamentalist islamic, periculos pentru creștini. Pe de altă parte, în multe state democratice se legalizează tot felul de stângisme: căsătoriile homosexualilor, adoptarea copiilor de către cuplurile gay, sinuciderea asistată, avortul etc. În același timp, democrația stimulează creativitatea, spiritul întreprinzător, libertatea, participarea cetățenilor în viața  comunității și dă poporului posibilitatea de a îndrepta greșelile politicienilor, lucru mai puțin posibil într-un stat autoritar. 

Într-un sistem autoritar pot apărea de asemenea conducători anticreștini, cum a fost împăratul Iulian Apostatul. Așadar, nici să nu ne punem prea mult speranțele în sisteme politice, dar nici să le subestimăm. Să ne bucurăm că trăim în democrație, iar dacă vrem să schimbăm ceva, să ne implicăm în viața politică măcar la alegeri, deși de dorit ar fi să n-o facem doar la alegeri.